6:9 Ei au fost primiţi cu favoruri de către barbarii cei mândri şi i-au convins pe mii dintre ei să practice credinţa romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali împreună cu cei convertiţi s-au ciocnit cu creştinii care erau asemenea celor din biserica primară. S-a prezentat un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli, umili, având un caracter, o doctrină şi obiceiuri conforme Scripturilor, în timp ce primii dădeau la iveală superstiţia, pompa şi aroganţa papilor. Trimisul Romei a cerut ca aceste biserici creştine să recunoască supremaţia suveranului pontif. Britanii au răspuns cu blândeţe că doreau să-i iubească pe toţi oamenii, dar că papa nu are dreptul la supremaţie în biserică, iar ei îi puteau da numai supunerea datorată oricărui urmaş al lui Hristos. Au fost făcute încercări repetate de a asigura unirea lor cu Roma; dar aceşti creştini umili, uimiţi de mândria desfăşurată de către trimişii ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalităţii. Conducătorul roman a spus: "Dacă nu vreţi să-i primiţi pe fraţii care vă aduc pacea, veţi primi duşmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniţi cu noi pentru a arăta saxonilor calea vieţii, veţi primi de la ei lovitura de moarte" (J.H. Merle D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.1, cap.2). Acestea nu erau simple ameninţări. Războiul, intriga şi înşelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinţei biblice, până când bisericile din Bretania au fost distruse sau obligate să se supună autorităţii papei.