19:2 Unul dintre cele mai solemne şi mai glorioase dintre adevărurile descoperite în Biblie este a doua venire a lui Hristos, pentru a desăvârşi marea lucrare de mântuire. Pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, atât de mult timp lăsat să pribegească în "negura şi umbra morţii", este dată o nădejde, preţioasă şi inspiratoare, de bucurie în făgăduinţele revenirii Aceluia care este "învierea şi viaţa", pentru a-i conduce acasă "pe cei alungaţi ai Săi". Învăţătura cu privire la a doua venire este nota dominantă a Sfintelor Scripturi. Din ziua în care prima pereche de oameni a părăsit cu durere Edenul, copiii credinţei au aşteptat venirea Celui Făgăduit pentru a doborî puterea nimicitorului şi a-i aduce iarăşi în paradisul pierdut. Bărbaţii sfinţi din vechime priveau înainte către venirea lui Mesia în slavă, ca împlinire a nădejdii lor. Lui Enoh, al şaptelea urmaş al acelora care locuiseră în Eden, cel care timp de trei secole de vieţuire pe pământ umblase cu Dumnezeu, i s-a îngăduit să privească de departe venirea Eliberatorului. "Iată", zicea el, "că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor." (Iuda 14,15). Patriarhul Iov, în noaptea suferinţei lui, exclama cu o încredere neclintită: "Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi că Se va arăta la urmă pe pământ...voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia". (Iov 19,25-27)