15:1 Cap. 13 - În Ţările de Jos şi Scandinavia
15:2 În Ţările de Jos, tirania papală a provocat încă de timpuriu un protest hotărât. Cu şapte sute de ani înainte de venirea lui Luther, pontiful roman a fost acuzat fără teamă de doi episcopi care, cunoscând caracterul adevărat al "sfântului scaun", au fost trimişi cu următoarea solie la Roma: Dumnezeu "a făcut din împărăteasa şi mireasa Lui, biserica, o moştenire veşnică şi nobilă pentru familia ei, o zestre care nu putrezeşte şi nu piere niciodată, dându-i un sceptru şi o coroană veşnică, ale cărei beneficii ţi le-ai însuşit asemenea unui hoţ. Te-ai aşezat în Templul lui Dumnezeu; şi în loc să fii păstor, ai devenit lup pentru oi;... ne-ai făcut să credem că eşti episcopul suprem, dar te porţi mai degrabă ca un tiran... În loc să fii robul robilor, cum îţi place să te numeşti, cauţi să devii domnul domnilor... Aduci dispreţ peste poruncile lui Dumnezeu; dar... Duhul Sfânt este ziditorul tuturor bisericilor de pe întinsul lumii... Cetatea Dumnezeului nostru, ai cărei cetăţeni suntem, cuprinde toate colţurile cerului; şi este mai mare decât oraşul, numit de către sfinţii profeţi Babilonul, care pretinde a fi de origine divină şi care se înalţă prin sine până la cer, se laudă că înţelepciunea lui este nemuritoare; iar în cele din urmă, fără nici un temei, afirmă că ea n-a greşit niciodată şi nici nu poate greşi." (Gerard Brandt, History of the Reformation in and About the Low Countries, b.1, p.6)
15:3 Alţii s-au ridicat secol după secol pentru a repeta acest protest. Acei învăţători de la început, care, călătorind prin diferite ţări şi cunoscuţi sub nume diferite, au avut caracterul misionarilor valdenzi şi au răspândit pretutindeni cunoştinţa Evangheliei, au pătruns şi în Ţările de Jos. Învăţăturile lor s-au răspândit cu repeziciune. Ei au tradus Biblia valdenză în versuri în limba olandeză. Ei spuneau că "în ea se găsea un mare avantaj; nici glume, nici poveşti, nici fleacuri, nici amăgiri, ci numai cuvintele adevărului; că, desigur, ici şi colo era câte o coajă tare, dar că miezul şi dulceaţa a ceea ce era bun şi sfânt putea fi descoperit cu uşurinţă în ea." (Idem, b.1, p.14). Aşa scriau prietenii vechii credinţe încă din secolul al XII-lea.
15:4 Acum au început persecuţiile Romei; dar, în mijlocul rugurilor şi torturilor, credincioşii continuau să se înmulţească, declarând cu hotărâre că Biblia este singura autoritate infailibilă în materie de religie şi că "nici un om nu poate fi constrâns să creadă, ci trebuie să fie câştigat prin predicare". (Martyn, vol.2, p.87)
15:5 Învăţăturile lui Luther au găsit un teren fertil în Ţările de Jos, unde s-au ridicat bărbaţi sinceri şi credincioşi pentru a predica Evanghelia. Dintr-una din provinciile Olandei a venit Menno Simons. Instruit ca romano-catolic şi hirotonit ca preot, era cu totul necunoscător în ceea ce priveşte Biblia, pe care nu o citise de teama de a nu fi amăgit de erezie. Atunci când l-a cuprins o îndoială cu privire la doctrina transsubstanţiaţiunii, el a privit-o ca fiind o ispită din partea lui Satana şi, prin rugăciune şi mărturisire, a căutat să se libereze de ea, dar în zadar. A început să facă fapte de desfrâu pentru a încerca să aducă la tăcere glasul mustrător al conştiinţei, dar a fost fără folos. După un timp, a fost condus la studiul Noului Testament şi acesta împreună cu scrierile lui Luther l-au determinat să primească credinţa reformată. Apoi, la scurt timp a fost martor, într-un sat vecin, la decapitarea unui om condamnat la moarte pentru că se rebotezase. Aceasta l-a făcut să studieze Biblia cu privire la botezul copiilor. Dar n-a putut găsi nici o dovadă în Scripturi în favoarea lui; a văzut, dimpotrivă, că pocăinţa
15:6 şi credinţa sunt peste tot cerute ca o condiţie pentru primirea botezului.
15:7 Menno s-a retras din biserica romano-catolică, consacrându-şi viaţa predicării adevărurilor pe care le primise. Atât în Germania, cât şi în Ţările de Jos se ivise o grupă de fanatici care susţineau învăţături absurde şi provocatoare de răscoală, batjocorind ordinea şi decenţa sau recurgând la violenţă şi răzvrătire. Menno a văzut rezultatele grozave la care urmau să ajungă în mod inevitabil aceste mişcări şi s-a împotrivit cu putere învăţăturilor rătăcite şi metodelor sălbatice ale acestor fanatici. Totuşi, erau mulţi care fuseseră înşelaţi de către aceşti fanatici, dar care apoi renunţaseră la învăţăturile lor amăgitoare, şi mai existau încă mulţi urmaşi ai vechilor creştini, roade ale învăţăturilor valdenze. Menno a lucrat cu mare râvnă şi succes printre aceste grupe.
15:8 Timp de 25 de ani a călătorit încoace şi încolo împreună cu soţia şi copiii săi, îndurând greutăţi şi lipsuri mari, având continuu viaţa în primejdie. A parcurs Ţările de Jos şi nordul Germaniei, lucrând îndeosebi printre clasele mai umile, dar exercitând o influenţă vastă. Cu o elocvenţă înnăscută, deşi avea puţină instruire, era un bărbat cu o integritate fără reproş, cu un spirit umil şi un comportament amabil, de o evlavie sinceră şi serioasă, exemplificând în viaţa lui preceptele pe care le predica, fapt care câştiga încrederea oamenilor. Discipolii săi au fost împrăştiaţi şi asupriţi. Ei au avut mult de suferit fiind confundaţi cu fanaticii din Münster. Dar cu toate acestea datorită lucrării lui mulţi au fost convertiţi.
15:9 Nicăieri n-au fost primite învăţăturile reformate mai mult decât în Ţările de Jos. În câteva ţări, aderenţii lor au suferit cea mai groaznică persecuţie. În Germania, Carol al V-lea interzisese Reforma şi i-ar fi adus cu bucurie pe toţi adepţii ei la rug; dar prinţii s-au ridicat ca o barieră împotriva tiraniei lui. În Olanda, unde puterea lui era şi mai mare, edictele persecutoare au urmat unul după altul în rapidă succesiune. Citirea Bibliei, ascultarea ei, predicarea sau chiar a vorbi despre ea însemna culpabilitate gravă
15:10 şi moarte pe rug. De asemenea, rugăciunea în ascuns, refuzul închinării în faţa unei icoane sau intonarea unui psalm erau fapte care se pedepseau cu moartea. Chiar şi aceia care îşi renegau rătăcirile erau condamnaţi şi, dacă erau bărbaţi, erau ucişi cu sabia, iar dacă erau femei, erau arse de vii. Mii de oameni au pierit sub domnia lui Carol şi a lui Filip al II-lea.
15:11 Odată a fost adusă înaintea inchizitorilor o familie întreagă, acuzată că nu vine la liturghie şi se închină acasă în taină. La cercetarea făcută cu privire la practicile lor, fiul cel mai tânăr a răspuns: "Ne plecăm pe genunchi şi ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze mintea şi să ne ierte păcatele; ne rugăm pentru suveranul nostru, ca domnia lui să fie prosperă şi viaţa lui fericită, ne rugăm pentru judecătorii noştri, ca Dumnezeu să-i păzească." (Wylie, b.18, cap.6). La aceste cuvinte, câţiva dintre judecători au fost mişcaţi profund, cu toate acestea tatăl şi unul dintre fii au fost condamnaţi la rug.
15:12 Furia prigonitorilor era egalată de credinţa martirilor. Nu numai bărbaţii, dar chiar şi femeile cele mai delicate şi tinerele fete manifestau un curaj neînfrânt. "Soţiile luau atitudine lângă rugul bărbaţilor lor şi, în timp ce ei ardeau, ele şopteau cuvinte de mângâiere sau cântau psalmi pentru a-i încuraja". "Tinerele intrau de vii în mormânt, ca şi când ar fi intrat în camera odihnei pentru noapte; sau mergeau pe eşafod şi pe rug îmbrăcate în cele mai bune veşminte, ca şi cum ar fi mers la căsătorie." (Idem, b.18, cap.6)
15:13 Ca şi zilele în care păgânismul căuta să distrugă Evanghelia, sângele creştinilor era o sămânţă (vezi Tertullian, Apologia, parag. 50). Persecuţia a slujit la creşterea numărului martorilor pentru adevăr. An după an, monarhul, înfuriat până la nebunie de neclintita hotărâre a oamenilor, săvârşea lucrarea lui barbară, dar totul era zadarnic. Abia sub conducerea nobilului Wilhelm de Orania revoluţia a adus în cele din urmă Olandei libertatea de a se închina lui Dumnezeu.
15:14 În munţii Piemontului, pe câmpiile Franţei şi pe ţărmurile Olandei, înaintarea Evangheliei a fost însemnată
15:15 cu sângele discipolilor ei. Dar în ţările din nord ea a găsit o intrare paşnică. Studenţii de la Wittenberg, reîntorcându-se la căminele lor, au adus credinţa reformată în Scandinavia. Publicarea scrierilor lui Luther a contribuit şi ea la răspândirea luminii. Oamenii simpli, cutezători, din nord s-au întors de la stricăciunea, pompa şi superstiţiile Romei, pentru a primi curăţia şi simplitatea adevărurilor dătătoare de viaţă ale Bibliei.
15:16 Tausen, "reformatorul Danemarcei", era fiul unui ţăran. Băiatul a dat de timpuriu dovadă de o inteligenţă viguroasă; el înseta după instruire; dar nu-i putea fi dată în condiţiile modeste în care se găseau părinţii lui, aşa că a intrat într-o mănăstire. Aici, curăţia vieţii lui împreună cu stăruinţa şi cu credincioşia sa au câştigat simpatia superiorului său. Şi în urma unei examinări, s-a dovedit că poseda talente care promiteau în viitor mari servicii bisericii. S-a luat, deci, hotărârea să i se dea o educaţie la una din universităţile Germaniei sau în Ţările de Jos. Tânărului student i s-a îngăduit să aleagă o şcoală, punându-se condiţia să nu meargă la Wittenberg. Studentul bisericii nu trebuia să fie influenţat de otrava ereziei. Aşa spuneau călugării.
15:17 Tausen a mers la Köln, care era pe atunci, ca şi acum, una din fortăreţele romanismului. Aici a fost repede dezgustat de misticismul profesorilor. Cam în aceeaşi vreme i-au căzut în mână şi scrierile lui Luther. Le-a citit cu uimire şi plăcere şi a dorit foarte mult să se bucure de îndrumarea personală a reformatorului. Dar a face lucrul acesta însemna să-şi asume riscul jignirii superiorului său şi să piardă susţinerea din partea lui. S-a hotărât repede şi în scurtă vreme s-a înscris ca student la Wittenberg.
15:18 Întorcându-se în Danemarca, a revenit la mănăstire. Nimeni nu l-a bănuit de lutheranism; el nu şi-a dezvăluit secretul, ci a încercat, fără să provoace prejudecăţile tovarăşilor lui, să-i aducă la o credinţă mai curată şi la o viaţă mai sfântă. A deschis Biblia, le-a explicat înţelesul ei adevărat şi, în cele din urmă, le-a predicat pe Hristos ca neprihănire a
15:19 păcătosului şi singura nădejde de mântuire. Mare a fost mânia superiorului care-şi pusese mari speranţe în el, ca într-un apărător brav al Romei. Imediat a fost mutat într-o altă mănăstire şi închis într-o celulă, sub o supraveghere aspră.
15:20 Spre groaza noilor lui păzitori, câţiva călugări s-au declarat convertiţi la protestantism. Printre gratiile celulei, Tausen transmitea tovarăşilor săi cunoştinţa despre adevăr. Dacă părinţii bisericeşti danezi ar fi fost iscusiţi în planul bisericii de a trata erezia, glasul lui Tausen n-ar mai fi fost auzit niciodată; dar în loc să-l închidă într-un mormânt, într-o temniţă subterană, l-au dat afară din mănăstire. Acum erau fără putere. Tocmai atunci fusese dat un edict regal, care oferea protecţie învăţătorilor noii doctrine. Tausen a început să predice. Uşile bisericilor i se deschideau, iar oamenii se înghesuiau să-l asculte. Şi alţii predicau Cuvântul lui Dumnezeu. Noul Testament tradus în limba daneză era pretutindeni răspândit. Eforturile făcute de papistaşi de a distruge lucrarea nu făcuseră decât să o extindă şi, în scurtă vreme, Danemarca a primit credinţa reformată.
15:21 Şi în Suedia, tineri care au băut din izvorul de la Wittenberg au adus apa vieţii concetăţenilor lor. Doi dintre conducătorii reformei suedeze, Olaf şi Laurentius Petri, fiii unui fierar din Orebro, studiaseră sub îndrumarea lui Luther şi a lui Melanchton, iar adevărurile pe care le învăţaseră în felul acesta erau gata să le facă cunoscute şi altora. Asemenea marelui reformator, Olaf a trezit poporul cu zelul şi cu elocvenţa lui, în timp ce Laurentius, asemenea lui Melanchton, era erudit, prevăzător şi liniştit. Amândoi erau bărbaţi cu o evlavie arzătoare, cu înalte cunoştinţe teologice şi cu un curaj neclintit în înaintarea adevărului. Dar opoziţia papistaşă nu lipsea. Preoţii catolici au aţâţat poporul ignorant şi superstiţios. Olaf Petri a fost adesea asaltat de mulţime şi în mai multe rânduri abia a scăpat cu viaţă. Aceşti reformatori au fost însă simpatizaţi şi ocrotiţi de rege.
15:22 Sub conducerea bisericii Romei, oamenii erau cufundaţi în sărăcie şi gemeau sub asuprire. Ei nu cunoşteau Scripturile şi, având o religie de forme şi ceremonii care nu aduceau nici o lumină sufletului, se întorceau din nou la credinţele superstiţioase şi la practicile păgâneşti ale strămoşilor lor. Naţiunea era împărţită în grupe care se luptau între ele, ale căror hărţuieli continue măreau nenorocirea tuturor. În această situaţie, regele s-a hotărât să facă o reformă a statului şi a bisericii, salutând cu bucurie aceste ajutoare pricepute în lupta împotriva Romei.
15:23 În prezenţa monarhului şi a conducătorilor Suediei, Olaf Petri, cu o mare iscusinţă, a apărat credinţa reformată împotriva susţinerilor Romei. El a declarat că învăţăturile Părinţilor bisericeşti trebuiau primite numai atunci când sunt în concordanţă cu Scripturile; că învăţăturile esenţiale ale credinţei sunt prezentate în Biblie într-un mod atât de clar şi simplu, încât toţi oamenii le pot înţelege. Hristos a spus: "Învăţătura Mea, nu este a Mea ci a Celui ce M-a trimis" (Ioan 7,16); iar Pavel a declarat că oricine predică o altă Evanghelie decât aceea pe care a primit-o el, să fie anatema (Gal. 1,8). "Atunci, cum încearcă alţii, spunea reformatorul, să poruncească dogme după plăcerea lor şi să le impună ca lucruri necesare pentru mântuire?" (Wylie b.10, cap.4). El a arătat că decretele bisericii nu au nici o autoritate atunci când sunt în contradicţie cu poruncile lui Dumnezeu şi a susţinut marele principiu protestant că "Biblia şi numai Biblia" este singura regulă de credinţă şi practică.
15:24 Această dispută, deşi a rămas în mare măsură necunoscută, ne arată "felul oamenilor care au format membrii de rând, masele armatei reformatorilor. Ei nu erau neînvăţaţi sau sectari, nici polemişti zgomotoşi - ci dimpotrivă, erau oameni care studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi ştiau bine cum să folosească armele pe care le oferea Biblia. În ceea ce priveşte erudiţia, ei se aflau în fruntea veacului lor. Dacă ne-am îndrepta atenţia către centrele strălucite, cum sunt Wittemberg şi Zürich, şi la numele ilustre
15:25 ca acelea ale lui Luther şi Melanchton, Zwingli şi Oecolampadius, este drept că ni s-ar putea spune că aceştia au fost conducătorii mişcării şi în mod firesc aşteptam de la ei puteri uimitoare şi realizări uriaşe, dar că urmaşii lor n-au mai fost ca ei. Dar când ne întoarcem la ţărmul izolat al Suediei şi la numele umile ale lui Olaf şi Laurentius Petri - de la meşteri la ucenici - ce vom descoperi? ... Savanţi şi teologi; bărbaţi care au folosit cu înţelepciune întregul sistem al adevărului evanghelic şi care au câştigat uşor o biruinţă asupra sofiştilor şcolilor şi a demnitarilor Romei." (Idem, b.10, cap.4)
15:26 Ca urmare a acestei dispute, regele Suediei a primit credinţa protestantă şi nu peste multă vreme adunarea naţională s-a declarat în favoarea ei. Noul Testament fusese tradus de Olaf Petri în limba suedeză şi, la dorinţa regelui, cei doi fraţi şi-au asumat răspunderea traducerii întregii Biblii. În felul acesta pentru prima oară poporul Suediei a primit Cuvântul lui Dumnezeu în limba maternă. Dieta a dat dispoziţie ca în tot regatul pastorii să explice Scripturile, iar copiii în şcoli să fie învăţaţi să citească Biblia.
15:27 Continuu şi sigur, întunericul ignoranţei şi al superstiţiei a fost risipit de lumina binecuvântată a Evangheliei. Eliberată de sub apăsarea Romei, naţiunea a ajuns la o putere şi o măreţie pe care nu o avusese niciodată. Suedia a devenit una din fortăreţele protestantismului. Un secol mai târziu, într-o vreme de grea primejdie, această naţiune mică şi slabă până atunci a fost singura din Europa care a avut curajul să dea o mână de ajutor şi a venit în sprijinul Germaniei în încrâncenarea groaznică a războiului de treizeci de ani. Toată Europa de nord părea gata să fie adusă din nou sub tirania Romei. Armatele Suediei au fost acelea care au ajutat Germania să respingă valul de succese papale, să asigure toleranţă pentru protestanţi - calvini ca şi lutherani - şi să restabilească libertatea de conştiinţă în acele ţări care primiseră Reforma.