8:9 În timpul de strâmtorare am fugit cu toţii din oraşe şi sate, dar am fost urmăriţi de cei răi, care au intrat cu sabia în casele sfinţilor. Ei au ridicat sabia pentru a ne ucide, dar aceasta s-a frânt şi a căzut la fel de lipsită de putere ca un pai. Apoi, toţi am strigat zi şi noapte pentru a fi izbăviţi, iar strigătul a ajuns la Dumnezeu. Soarele s-a ridicat şi luna a rămas pe loc. Râurile au încetat să mai curgă. S-au ivit nori negri, grei, şi s-au izbit între ei. Dar exista un loc neacoperit de nori, un loc plin de slavă, de unde s-a auzit glasul lui Dumnezeu, ca nişte ape multe, glas care a zguduit cerurile şi pământul. Cerul s-a deschis şi s-a închis şi era în mare agitaţie. Munţii s-au scuturat ca o trestie în vânt şi au aruncat pretutindeni stânci zgrunţuroase. Marea fierbea ca o oală pe foc şi a aruncat pietre mari pe uscat. Iar când Dumnezeu a rostit ziua şi ceasul venirii lui Isus şi a enunţat legământul cel veşnic pentru poporul Său, a spus o singură frază şi apoi a făcut o pauză, în timp ce cuvintele Sale făceau pământul să vibreze. Cei din Israelul lui Dumnezeu stăteau cu ochii aţintiţi în sus şi ascultau cuvintele pe măsură ce ieşeau din gura lui Iehova şi zguduiau pământul ca bubuiturile celui mai puternic tunet. Totul era de o solemnitate înfricoşătoare. Iar la sfârşitul fiecărei fraze sfinţii strigau: "Slavă! Aleluia!" Feţele lor erau luminate de slava lui Dumnezeu şi străluceau de slavă aşa cum strălucea faţa lui Moise când a coborât de pe Sinai. Cei răi nu se puteau uita la ei din pricina slavei. Şi când binecuvântarea veşnică a fost rostită pentru cei care-L onoraseră pe Dumnezeu prin sfinţirea Sabatului Său, s-a auzit un strigăt puternic de biruinţă asupra fiarei şi asupra chipului ei.