57:15 Apoi, L-am văzut pe Isus scoţându-Şi veşmintele de preot şi îmbrăcându-Se în hainele de Împărat. Pe capul Său erau multe coroane aşezat una într-alta. Înconjurat de oştirea îngerească, El a părăsit cerul. Plăgile cădeau asupra locuitorilor pământului. Unii Îl acuzau pe Dumnezeu şi Îl blestemau. Alţii se grăbeau la cei din poporul lui Dumnezeu şi îi implorau să-i înveţe cum să scape de judecăţile Lui. Dar sfinţii nu aveau nimic pentru ei. Fusese vărsată ultima lacrimă pentru păcătoşi, fusese înălţată ultima rugăciune agonizantă, fusese purtată ultima povară, fusese dată ultima avertizare. Dulcele glas al îndurării nu avea să-i mai îmbie vreodată. Când sfinţii şi tot cerul au fost interesaţi de mântuirea lor, ei nu au avut nici un interes faţă de propriile lor persoane. Le-a fost pusă înainte viaţa şi moartea. Mulţi au dorit viaţa, dar nu au făcut nici un efort pentru a o obţine. Ei nu au ales viaţa, şi acum nu mai exista nici un strop de sânge ispăşitor pentru a-i curăţi pe cei vinovaţi, nici un Mântuitor plin de compasiune, care să pledeze în favoarea lor şi să strige: "Cruţă-l, cruţă-l pe păcătos încă puţină vreme". Tot cerul se unise cu Isus în timp ce auziseră cuvintele înfricoşătoare: "S-a împlinit!" S-a sfârşit!". Planul de mântuire fusese împlinit, dar puţini aleseseră să-l accepte. Şi, în timp ce glasul cel dulce al îndurării se stingea, frica şi groaza îi cuprindea pe cei răi. Cu o îngrozitoare claritate, ei au auzit cuvintele: "Prea târziu! Prea târziu!"