5:1 Experienţe şi viziuni
5:2 La cererea unor prieteni dragi, am consimţit să ofer o descriere sumară a experienţei şi viziunilor mele, în speranţa că aceasta îi va încuraja şi întări pe copiii umili şi credincioşi ai Domnului.
5:3 La vârsta de unsprezece ani, am fost convertită, iar când am împlinit doisprezece ani, m-am botezat şi m-am alăturat Bisericii Metodiste [ Doamna White s-a născut la Gorham, statul Maine, pe 26 noiembrie, 1827 (n. ed.).] . La treisprezece ani, l-am auzit pe William Miller ţinându-şi cea de-a doua serie de prelegeri în Portland, Maine. Am simţit atunci că nu sunt sfântă, că nu sunt gata să Îl văd pe Isus. Iar când s-a făcut invitaţia ca membrii bisericii şi păcătoşii să vină în faţă pentru rugăciuni, am folosit prima ocazie, pentru că ştiam că pentru mine trebuie să se facă o mare lucrare pentru a deveni potrivită pentru cer. Sufletul meu înseta după mântuire deplină şi fără plată, dar nu ştiam cum s-o dobândesc.
5:4 În 1842, participam cu regularitate la întâlnirile legate de cea de-a doua venire, în Portland, Maine, şi credeam pe deplin că Domnul avea să vină. Flămânzeam şi însetam după mântuire, după o conformare desăvârşită cu voia lui Dumnezeu. Mă luptam zi şi noapte pentru a obţine acea comoară nepreţuită, pe care nu o puteau cumpăra toate bogăţiile pământului. În timp ce eram aplecată înaintea lui Dumnezeu în rugăciune pentru a primi binecuvântarea Sa, mi-a fost prezentată datoria de a merge şi de a mă ruga într-un cadru public, la o întâlnire de rugăciune. Nu mă rugasem niciodată cu voce tare la o adunare şi mă eschivam de la această datorie, temându-mă că, dacă aş fi încercat să mă rog, m-aş fi încurcat. De fiecare dată când mergeam înaintea Domnului în rugăciune tainică, această datorie neîmplinită îmi venea în minte, până când am încetat să mă mai rog şi m-am cufundat într-o stare melancolică şi, în final, într-o disperare fără margini.
5:5 În această stare de spirit am rămas timp de trei săptămâni, fără ca măcar o rază de lumină să străpungă norii groşi ai întunericului ce mă înconjura. Am avut atunci două vise care mi-au adus o rază slabă de lumină şi nădejde [ Visele la care se face referinţă aici se găsesc la paginile 78-81 (n. ed.).] . După aceasta, mi-am deschis sufletul înaintea mamei mele, care era o femeie consacrată. Ea mi-a spus că nu sunt pierdută şi m-a sfătuit să merg şi să-l vizitez pe fratele Stockman, care predica atunci poporului advent din Portland. Aveam mare încredere în el, pentru că era un slujitor devotat şi iubit al lui Hristos. Cuvintele sale m-au impresionat şi mi-au dat speranţă. M-am întors acasă şi am mers din nou înaintea Domnului, promiţându-i că voi face şi voi suporta orice, dacă aş putea avea parte de aprobarea lui Isus. Înaintea mea a fost pusă aceeaşi datorie. Urma să fie o întâlnire de rugăciune în seara aceea, la care am participat, iar când ceilalţi au îngenuncheat pentru a se ruga, m-am plecat împreună cu ei, tremurând, şi, după ce s-au rugat două sau trei persoane, înainte de a-mi da bine seama, mi-am deschis gura în rugăciune, iar făgăduinţele lui Dumnezeu mi-au părut asemenea unor multe nestemate care urmau să fie primite numai prin faptul că le ceream. În timp ce mă rugam, povara şi agonia sufletească pe care le simţisem de atâta vreme s-au îndepărtat de la mine, iar binecuvântarea lui Dumnezeu a venit asupra mea ca o rouă delicată. I-am dat slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce am simţit, dar tânjeam după mai mult de-atât. Nu puteam fi mulţumită până nu eram încărcată de toată plinătatea lui Dumnezeu. O iubire inexprimabilă pentru Isus mi-a umplut sufletul. Valuri după valuri de slavă se prăvăleau peste mine, până când trupul meu a rămas nemişcat. Nu mai aveam interes pentru nimic altceva în afară de Isus şi slava Sa şi nu eram conştientă de nimic ce se întâmpla în jurul meu.
5:6 Am rămas în această stare trupească şi mintală un timp îndelungat, iar când mi-am dat seama ce era în jurul meu, totul părea schimbat. Toate lucrurile păreau noi şi pline de slavă, ca şi cum I-ar fi zâmbit lui Dumnezeu şi I-ar fi adus laudă. Am fost atunci dispusă să-L mărturisesc pe Isus pretutindeni. Nici un nor întunecat
5:7 nu mi-a umbrit mintea timp de şase luni de zile. Sufletul meu sorbea zilnic din apele bogate ale mântuirii. M-am gândit că aceia care Îl iubesc pe Isus vor iubi şi venirea Sa, aşa că m-am dus la grupa de studiu biblic şi le-am spus ce făcuse Isus pentru mine şi de ce plinătate mă bucuram prin credinţa că Domnul avea să vină. Conducătorul clasei m-a întrerupt, zicând "prin metodism"; dar nu puteam să dau slavă metodismului, când Hristos şi nădejdea apropiatei Sale veniri mă eliberaseră.
5:8 Majoritatea celor din familia tatălui meu credeau pe deplin în revenirea lui Hristos, şi din pricina mărturisirii acestei învăţături pline de măreţie şapte dintre noi au fost excluşi în acelaşi timp din Biserica Metodistă. În acest timp, erau extrem de preţioase pentru noi cuvintele profetului: "Ascultaţi Cuvântul Domnului, voi, care vă temeţi de Cuvântul Lui. Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din pricina Numelui Meu: 'să-Şi arate Domnul slava, ca să vă vedem bucuria!' - Dar ei vor rămâne de ruşine." Isaia 66,5
5:9 Din acel moment, până în decembrie 1844, bucuriile mele, încercările şi dezamăgirile mele au fost aceleaşi cu ale dragilor mei prieteni adventişti din jurul meu. În acel timp, i-am făcut o vizită uneia dintre surorile noastre adventiste, iar dimineaţa ne-am plecat în jurul altarului familial. Nu era o ocazie de un entuziasm deosebit şi nu erau decât cinci dintre noi de faţă, toate femei. În timp ce mă rugam, puterea lui Dumnezeu a venit asupra mea aşa cum nu mai simţisem vreodată. Am fost luată într-o viziune a slavei lui Dumnezeu şi părea că mă înalţ mai sus şi tot mai sus de la pământ şi îmi era înfăţişat ceva care semăna cu călătoriile poporului advent către cetatea sfântă, după cum voi povesti în rândurile de mai jos.