5:5 În această stare de spirit am rămas timp de trei săptămâni, fără ca măcar o rază de lumină să străpungă norii groşi ai întunericului ce mă înconjura. Am avut atunci două vise care mi-au adus o rază slabă de lumină şi nădejde [ Visele la care se face referinţă aici se găsesc la paginile 78-81 (n. ed.).] . După aceasta, mi-am deschis sufletul înaintea mamei mele, care era o femeie consacrată. Ea mi-a spus că nu sunt pierdută şi m-a sfătuit să merg şi să-l vizitez pe fratele Stockman, care predica atunci poporului advent din Portland. Aveam mare încredere în el, pentru că era un slujitor devotat şi iubit al lui Hristos. Cuvintele sale m-au impresionat şi mi-au dat speranţă. M-am întors acasă şi am mers din nou înaintea Domnului, promiţându-i că voi face şi voi suporta orice, dacă aş putea avea parte de aprobarea lui Isus. Înaintea mea a fost pusă aceeaşi datorie. Urma să fie o întâlnire de rugăciune în seara aceea, la care am participat, iar când ceilalţi au îngenuncheat pentru a se ruga, m-am plecat împreună cu ei, tremurând, şi, după ce s-au rugat două sau trei persoane, înainte de a-mi da bine seama, mi-am deschis gura în rugăciune, iar făgăduinţele lui Dumnezeu mi-au părut asemenea unor multe nestemate care urmau să fie primite numai prin faptul că le ceream. În timp ce mă rugam, povara şi agonia sufletească pe care le simţisem de atâta vreme s-au îndepărtat de la mine, iar binecuvântarea lui Dumnezeu a venit asupra mea ca o rouă delicată. I-am dat slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce am simţit, dar tânjeam după mai mult de-atât. Nu puteam fi mulţumită până nu eram încărcată de toată plinătatea lui Dumnezeu. O iubire inexprimabilă pentru Isus mi-a umplut sufletul. Valuri după valuri de slavă se prăvăleau peste mine, până când trupul meu a rămas nemişcat. Nu mai aveam interes pentru nimic altceva în afară de Isus şi slava Sa şi nu eram conştientă de nimic ce se întâmpla în jurul meu.