47:1 REFORMA PROTESTANTĂ
47:2 În ciuda întregii persecuţii îndreptate către cei sfinţi, au fost ridicaţi pretutindeni martori vii în favoarea adevărului lui Dumnezeu. Îngeri ai lui Dumnezeu înfăptuiau lucrarea ce le fusese încredinţată. Ei cercetau locurile cele mai întunecate şi alegeau din întuneric oameni care aveau o inimă cinstită. Aceştia erau de-a dreptul îngropaţi în rătăcire. Cu toate acestea, Dumnezeu i-a chemat, aşa cum l-a chemat pe Saul, pentru a fi vase alese ca să poarte adevărul Său şi să-şi înalţe glasurile împotriva păcatelor celor ce mărturiseau că sunt poporul Său. Îngeri ai lui Dumnezeu au mişcat inima lui Martin Luther, a lui Melanchton şi a altora din diferite locuri şi i-au făcut să înseteze după mărturia vie a Cuvântului lui Dumnezeu. Vrăjmaşul năvălise ca un râu şi trebuia ridicat un zăgaz împotriva lui. Luther era cel ales pentru a da piept cu furtuna, pentru a se împotrivi urii unei biserici căzute şi a-i întări pe puţinii oameni care erau
47:3 loiali mărturisirii lor de credinţă. El se temea întotdeauna ca nu cumva să-L jignească pe Dumnezeu. A încercat să-I obţină favoarea prin fapte, dar nu a fost mulţumit până când o rază de lumină din cer nu a risipit întunericul din mintea lui şi nu l-a condus să se încreadă nu în fapte, ci în meritele sângelui lui Hristos. Atunci a putut să vină el însuşi la Dumnezeu, nu prin intermediul papilor sau al duhovnicilor, ci doar prin Isus Hristos.
47:4 O, cât de preţioasă era pentru Luther această lumină nouă şi glorioasă care a răsărit peste priceperea lui întunecată şi a risipit superstiţia! El o preţuia mai mult decât pe cele mai bogate comori pământeşti. Cuvântul lui Dumnezeu era nou. Totul era schimbat. Cartea de care se temuse pentru că nu putea vedea deloc frumuseţe în ea, era acum pentru el viaţă, viaţă veşnică. Era bucuria, mângâierea sa, învăţătorul lui binecuvântat. Nimic nu-l putea face să-şi părăsească studiul. Se temuse de moarte; dar, când a citit Cuvântul lui Dumnezeu, toate lucrurile care-l îngrozeau au dispărut; a admirat caracterul lui Dumnezeu şi L-a iubit. A cercetat Biblia singur şi s-a delectat cu comorile bogate pe care le conţinea aceasta; apoi a cercetat-o pentru biserică. A fost dezgustat de păcatele celor în care se încrezuse pentru mântuire şi, pe măsură ce i-a văzut şi pe mulţi alţii cuprinşi de acelaşi întuneric care-l învăluise şi pe el, a căutat cu nelinişte o ocazie de a-i îndruma către Mielul lui Dumnezeu, singurul care ridică păcatul lumii.
47:5 Ridicându-şi glasul împotriva rătăcirilor şi păcatelor bisericii papale, el s-a străduit cu seriozitate să rupă lanţurile întunericului care îi ţineau legaţi pe mii de oameni şi îi făceau să se încreadă în fapte pentru a fi mântuiţi. Îşi dorea fierbinte să fie făcut în stare să deschidă înaintea minţii lor adevăratele bogăţii ale harului lui Dumnezeu şi splendoarea mântuirii obţinute prin Isus Hristos. În puterea Duhului Sfânt, el a strigat împotriva păcatelor existente la conducătorii bisericii; şi, când a dat piept cu împotrivirea preoţilor, curajul nu l-a părăsit; căci el se bizuia cu tărie pe braţul puternic al lui Dumnezeu şi avea încredere neclintită că va obţine biruinţa prin El.
47:6 Dezlănţuind tot mai mult conflictul, mânia preoţilor s-a aprins şi mai mult împotriva lui. Ei nu doreau să facă reformă. Au ales să fie lăsaţi în tihnă, în plăceri imorale şi în răutate; şi mai doreau ca şi biserica să fie păstrată în întuneric.
47:7 Am văzut că Luther era zelos şi înflăcărat, cutezător şi neînfricat în mustrarea pe care o dădea păcatului şi în apărarea adevărului. Nu-i păsa de duşmănia oamenilor răi sau a demonilor; ştia că are alături pe Cineva care era mai puternic decât toţi aceştia la un loc. Luther avea zel, curaj şi cutezanţă şi se afla uneori în primejdia de a merge în extreme. Dar Dumnezeu l-a ridicat pe Melanchton, care era tocmai opusul lui ca temperament, pentru a-l ajuta să ducă mai departe lucrarea de reformare. Melanchton era timid, temător, prudent şi avea o mare răbdare. Era foarte mult iubit de Dumnezeu. Avea o profundă cunoaştere a Scripturilor, iar judecata şi înţelepciunea sa erau excelente. Iubea cauza lui Dumnezeu tot atât de mult ca şi Luther. Dumnezeu a întreţesut inimile acestor bărbaţi; erau prieteni nedespărţiţi. Luther era un mare ajutor pentru Melanchton când acesta se afla în primejdia de a fi fricos şi încet, iar Melanchton, la rândul lui, îi era de mare ajutor lui Luther când acesta se afla în primejdia de a se mişca prea repede. Prudenţa vizionară a lui Melanchton evita adesea necazuri care ar fi putut veni asupra cauzei, dacă lucrarea ar fi fost lăsată exclusiv în mâinile lui Luther; şi adesea lucrarea nu ar fi putut înainta, dacă ar fi fost lăsată doar în seama lui Melanchton. Am văzut înţelepciunea lui Dumnezeu în alegerea pe care a făcut-o - ca aceşti doi bărbaţi să ducă mai departe lucrarea de reformă.
47:8 Apoi mi s-a arătat ce s-a întâmplat în zilele apostolilor şi am văzut că Dumnezeu a ales să întovărăşească un Petru zelos şi înflăcărat cu un Ioan blând şi răbdător. Petru era uneori impetuos şi adesea, când se întâmpla aceasta, ucenicul preaiubit îl tempera. Totuşi, aceasta nu l-a făcut să se schimbe. Însă după ce s-a lepădat de Domnul lui, după ce s-a pocăit şi s-a convertit, nu mai avea nevoie decât de o uşoară atenţionare
47:9 din partea lui Ioan pentru a-şi stăpâni zelul şi impetuozitatea. Cauza lui Hristos ar fi suferit adesea dacă ar fi fost lăsată doar în seama lui Ioan. Era nevoie de zelul lui Petru. Cutezanţa şi energia lui îl scotea adesea, din dificultăţi şi îi reducea la tăcere pe vrăjmaşii lor. Ioan era cuceritor. Îi câştigase pe mulţi la cauza lui Hristos prin îndelunga lui răbdare şi prin devotamentul lui profund.
47:10 Dumnezeu a ridicat bărbaţi pentru a striga împotriva păcatelor existente ale bisericii papale şi a duce mai departe Reforma. Satana a căutat să-i nimicească pe aceşti martori vii; dar Domnul a ridicat un zid în jurul lor. Unora, pentru slava Numelui Său, li s-a îngăduit să-şi pecetluiască cu sângele propriu mărturia pe care o dăduseră; dar erau alţi oameni puternici, ca Luther şi Melanchton, care-L puteau slăvi cel mai bine pe Dumnezeu trăind şi dezvăluind păcatele preoţilor, papilor şi împăraţilor. Aceştia tremurau la vocea lui Luther şi a tovarăşilor lui de lucrare. Prin aceşti oameni aleşi, razele de lumină au început să risipească întunericul şi foarte mulţi au primit cu bucurie lumina şi au umblat în ea. Iar când un martor era ucis, doi sau mai mulţi erau ridicaţi să-i ia locul.
47:11 Dar Satana nu era satisfăcut. Nu avea putere decât asupra trupului. Nu-i putea face pe cei credincioşi să renunţe la nădejdea şi la credinţa lor. Şi aceştia au triumfat chiar şi în moarte, însufleţiţi de o luminoasă nădejde a nemuririi la învierea celor drepţi. Ei aveau mai mult decât o energie a celor muritori. Nu îndrăzneau să adoarmă nici pentru o clipă, ci se încingeau cu armătura creştină, pregătiţi pentru o luptă nu doar cu duşmani nevăzuţi, ci chiar cu Satana în trupurile oamenilor al căror strigăt neîncetat era: "Renunţă la credinţa ta sau mori". Aceşti câţiva creştini erau puternici în Dumnezeu şi mai preţioşi în ochii Lui decât jumătate din lumea care poartă Numele lui Hristos dar, cu toate acestea, sunt nişte laşi în cauza Sa. În timpul în care biserica era prigonită, membrii ei erau uniţi şi plini de dragoste; erau puternici în Dumnezeu. Păcătoşilor nu li se îngăduia să se
47:12 unească cu biserica. Numai cei care sunt dispuşi să lase totul de dragul lui Hristos pot fi ucenicii Lui. Acestora le plăcea să fie săraci, umili şi asemenea lui Hristos.