15:67 Atât părintele, cât şi educatorul ar trebui să caute să supravegheze dezvoltarea copilului fără a o împiedica printr-un control excesiv. Când nu le dăm suficientă libertate este la fel de rău ca atunci când ne ocupăm prea puţin de ei. Efortul de a "frânge voinţa" unui copil este o greşeală îngrozitoare. Fiecare minte are o constituţie diferită; în vreme ce folosirea forţei poate asigura o supunere exterioară, rezultatul obţinut în cazul multor copii va fi acela al unei răzvrătiri mai ferme a inimii. Chiar dacă părintele sau educatorul ar reuşi să obţină controlul pe care-l doreşte, efectul nu va fi mai puţin vătămător pentru copil. Disciplinarea unei fiinţe omeneşti care a atins anii în care poate raţiona liber nu ar trebui să se asemene cu cea folosită în cazul unui animal necuvântător. Animalul nu este învăţat decât să se supună stăpânului său. Pentru acel dobitoc, stăpânul reprezintă mintea, judecata şi voinţa. Această metodă, folosită uneori în educarea copiilor, face din ei ceva doar cu puţin diferit de nişte maşini automate. Mintea, voinţa şi conştiinţa se află sub controlul altuia. Scopul lui Dumnezeu nu este ca vreo minte să fie dominată în felul acesta. Cei care slăbesc sau distrug individualitatea îşi asumă o responsabilitate care nu poate avea decât efecte negative. Atâta vreme cât se află sub autoritate, copiii pot da impresia unor soldaţi bine instruiţi; când însă controlul încetează, se va descoperi că duc lipsă de tărie şi fermitate a caracterului. Pentru că nu a fost învăţat niciodată să se conducă singur, tânărul nu discerne nici o limită în afara cerinţelor impuse de părinţi sau educatori. Când autoritatea acestora nu mai acţionează, el nu ştie cum să-şi folosească libertatea şi se dedă adesea la plăceri care îi vor constitui ruina.