86:1 Cap. 85 - Din nou la mare
86:2 ISUS SPUSESE CĂ VREA să-i întâlnească pe ucenicii Săi în Galilea; şi, îndată ce a trecut Paştele, ei şi-au îndreptat paşii într-acolo. Lipsa lor de la Ierusalim în timpul sărbătorilor ar fi fost socotită drept indiferenţă şi rătăcire, de aceea au rămas până la sfârşitul lor; dar, o dată trecute, s-au întors bucuroşi acasă pentru a-L întâlni pe Mântuitorul, aşa cum le spusese El.
86:3 Şapte dintre ucenicii Lui erau în grup, îmbrăcaţi în hainele umile de pescari; erau săraci în ce priveşte bunurile lumii acesteia, dar bogaţi în cunoaşterea şi trăirea adevărului, lucru care înaintea Cerului le dădea locul cel mai de frunte ca învăţători. Nu fuseseră elevi în şcolile profeţilor, dar timp de trei ani fuseseră învăţaţi de cel mai de seamă Educator pe care lumea L-a cunoscut vreodată. Sub îndrumările Lui, deveniseră nobili, inteligenţi, cultivaţi, ajungând unelte prin care oamenii puteau să fie îndrumaţi în cunoaşterea adevărului.
86:4 Cea mai mare parte a lucrării lui Hristos fusese săvârşită aproape de Marea Galileii. Îndată ce ucenicii s-au adunat într-un loc unde să nu fie tulburaţi, s-au găsit înconjuraţi de amintiri despre Isus şi lucrările Lui cele mai mari. Pe marea aceasta, pe când inima lor era cuprinsă de spaimă, iar furtuna tulburată se năpustea asupra lor ca să-i nimicească, Isus a mers pe valuri pentru a-i scăpa. Tot aici furtuna a fost liniştită prin cuvintele Lui. Se putea vedea ţărmul unde peste zece mii de oameni fuseseră hrăniţi din câteva pâinişoare şi câţiva peşti. Nu departe era cetatea Capernaum, locul unde se făcuseră atâtea minuni. Pe când ucenicii
86:5 priveau la toate acestea, mintea lor era plină de cuvintele şi faptele Mântuitorului lor.
86:6 Seara era plăcută şi Petru, care încă era atras de corăbii şi de pescuit, le-a propus să meargă pe mare şi să arunce mrejele. Toţi au fost de acord, aveau nevoie de hrană şi de îmbrăcăminte, pe care munca unei nopţi cu izbândă în pescuit li le-ar fi adus. Aşadar, au plecat cu corabia, dar n-au prins nimic. Au muncit toată noaptea, dar fără nici un spor. În timpul orelor obositoare vorbeau despre Domnul lor, care le lipsea, şi îşi aminteau de lucrările minunate la care ei fuseseră martori, în lucrarea Lui de lângă mare. Se întrebau ce va fi cu ei în viitor şi se întristau când se gândeau la ceea ce-i aştepta.
86:7 În tot timpul acesta, un Supraveghetor singuratic, dar nevăzut, i-a urmărit de pe ţărm. În cele din urmă, s-au revărsat zorile, barca era la mică depărtare de ţărm şi ucenicii au văzut un Străin stând pe mal, care i-a oprit cu întrebarea: "Copii, aveţi ceva de mâncare?" Când ei răspunseră: "Nu", El le zise: "'Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi'. Au aruncat-o deci, şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor."
86:8 Ioan L-a recunoscut pe Străin şi i-a spus lui Petru: "Este Domnul". Petru era aşa de încântat şi de bucuros, încât, în nerăbdarea lui, s-a aruncat în apă şi curând a ajuns lângă Învăţătorul său. Ceilalţi ucenici au venit cu barca, trăgând plasa cu peşti după ei. "Când s-au coborât pe ţărm, au văzut acolo jăratic de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine."
86:9 Ei erau prea încântaţi ca să mai întrebe de unde erau focul şi mâncarea. "Isus le-a zis: 'Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum'." Petru dădu fuga după plasa pe care o lăsase şi-i ajută pe fraţii săi să o tragă la ţărm. După ce s-a terminat lucrul şi s-au făcut pregătirile, Isus i-a chemat pe ucenici să vină şi să mănânce. El a frânt hrana şi a împărţit-o între ei şi a fost cunoscut şi recunoscut de toţi cei şapte. Acum le reveni în minte minunea cu hrănirea celor cinci mii pe coasta muntelui; dar o temere misterioasă îi cuprinse şi în tăcere priveau la Mântuitorul înviat.
86:10 Le reveni cu putere în minte întâmplarea de lângă mare, atunci când Hristos îi chemase să-L urmeze. Îşi amintiră cum, la porunca Lui, se avântaseră spre larg şi aruncaseră plasa şi cum năvoadele erau atât de pline, încât erau gata să se rupă. După aceea, Isus îi chemase să lase corabia lor de pescari şi le făgăduise că-i va face
86:11 pescari de oameni. El săvârşise din nou aceeaşi minune tocmai pentru ca să le readucă în minte întâmplarea aceea şi să adâncească impresia ei. Faptul acesta era o înnoire a însărcinării date ucenicilor. Ea arăta că moartea Învăţătorului lor nu le-a micşorat datoria de a săvârşi lucrarea pe care le-o încredinţase. Cu toate că urmau să fie lipsiţi de tovărăşia Lui personală şi de mijloacele pe care le câştigaseră prin ocupaţia lor de mai înainte, Mântuitorul înviat urma să aibă şi mai departe grijă de ei. În timp ce vor face lucrarea Sa, El Se va îngriji de cele necesare. Isus avea un anumit scop când i-a îndemnat să arunce plasa în partea dreaptă a bărcii. Pe partea aceasta stătea El pe ţărm. Aceasta era partea credinţei. Dacă lucrau în legătură cu El - unind puterea Lui divină cu străduinţele lor omeneşti -, nu se putea să nu aibă succes.
86:12 Hristos trebuia să mai dea o lecţie, care îl privea în mod deosebit pe Petru. Tăgăduirea Domnului său fusese în contrast ruşinos cu pretinsa credincioşie de mai înainte a lui Petru. El Îl dezonorase pe Hristos şi atrăsese asupra sa neîncrederea fraţilor săi. Ei se gândeau că nu i se va mai îngădui să ocupe locul pe care îl avusese înainte între ei şi el însuşi îşi dădea seama că nu mai inspira nici un fel de încredere. Înainte de a fi chemat să-şi reia lucrarea apostolică, trebuia să dea dovadă de pocăinţă înaintea lor. Fără această dovadă, deşi se pocăise, păcatul lui ar fi putut să-i nimicească influenţa ca serv al lui Hristos. Mântuitorul i-a dat ocazia să câştige încrederea fraţilor săi şi, pe cât posibil, să îndepărteze ocara pe care o adusese asupra Evangheliei.
86:13 Aici se dă o învăţătură pentru toţi urmaşii lui Hristos. Evanghelia nu face nici un compromis cu răul. Ea nu poate să scuze păcatul. Păcatele ascunse trebuie să fie mărturisite în ascuns înaintea lui Dumnezeu; dar, în ce priveşte păcatele făţişe, trebuie să se facă mărturisire pe faţă. Ocara păcatelor ucenicilor este aruncată asupra lui Hristos. Ele îl fac pe Satana să tresalte, iar sufletele îndoielnice, să se poticnească. Dând dovadă de pocăinţă, ucenicul, pe cât îi stă în putinţă, trebuie să îndepărteze această ocară.
86:14 Pe când Hristos şi ucenicii mâncau împreună la marginea mării, Mântuitorul îi puse lui Petru întrebarea: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti mai mult decât aceştia?", referindu-Se la fraţii lui. Petru spusese odată: "Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire" (Mat. 26,33). Dar acum el se preţui mai drept. "Da, Doamne", zise el, "ştii că Te iubesc." Nu se vede aici nici o susţinere înflăcărată că iubirea lui este mai mare decât a fraţilor lui. El nu-şi exprimă părerea în ce priveşte devoţiunea sa. El face apel la Acela care poate să citească toate gândurile inimii, să judece sinceritatea lui - "Tu ştii că Te iubesc". Isus îi zise iarăşi: "Paşte mieluşeii Mei".
86:15 Isus îl încercă din nou pe Petru, repetând cuvintele de mai înainte: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?" De data aceasta, El nu l-a mai întrebat pe Petru dacă Îl iubeşte mai mult decât fraţii lui. Şi cel de-al doilea răspuns a fost ca şi cel dintâi, lipsit de orice asigurări pline de închipuire: "Da, Doamne, ştii că Te iubesc". Isus îi zise iarăşi: "Paşte oiţele Mele". Mântuitorul puse din nou întrebarea cercetătoare: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?" Petru s-a întristat; el gândea că Isus Se îndoieşte de iubirea lui. El ştia că Îl făcuse pe Domnul să nu mai aibă încredere în el şi, cu inima îndurerată, spuse: "Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc". Isus îi zise iarăşi: "Paşte oile Mele!"
86:16 De trei ori Petru Îl tăgăduise pe faţă pe Domnul său şi de trei ori Hristos a obţinut de la el asigurarea iubirii şi credincioşiei lui, îndreptând întrebarea aceea hotărâtă ca pe o săgeată înfocată către inima lui rănită. Înaintea ucenicilor Săi, Isus descoperise adâncimea pocăinţei lui Petru şi dovedise cât de umil era acum ucenicul încrezut de pe vremuri.
86:17 Din fire, Petru era pornit şi înflăcărat şi Satana se folosise de aceste trăsături ale lui pentru a-l doborî. Chiar înainte de căderea lui Petru, Isus îi spusese: "Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi" (Luca 22,31-32). Acel timp venise şi schimbarea lui Petru era evidentă. Întrebările cercetătoare şi precise ale Domnului nu primiseră un răspuns înflăcărat şi înfumurat; iar din cauza umilinţei şi pocăinţei lui, Petru era mai bine pregătit ca mai înainte să lucreze ca păstor al turmei.
86:18 Cea dintâi lucrare pe care Hristos i-a încredinţat-o lui Petru, după ce l-a reaşezat în slujbă, era aceea de a paşte mieluşeii. Aceasta era o lucrare în care Petru avea prea puţină experienţă. Era nevoie de multă grijă şi bunătate, multă răbdare şi stăruinţă. Petru era chemat să se îngrijească de cei tineri în credinţă, să-i înveţe pe cei neştiutori, să le deschidă Scripturile şi să-i înveţe cum să fie de folos în slujba lui Hristos. Până acum, Petru nu fusese pregătit să facă lucrul acesta, nici să-i înţeleagă însemnătatea. Dar tocmai aceasta era lucrarea pe care îl chema acum Isus să o îndeplinească. Suferinţele prin care trecuse şi pocăinţa lui îl pregătiseră pentru aceasta.
86:19 Înainte de căderea lui, Petru vorbea totdeauna necugetat, pripit. Era totdeauna gata să-i corecteze pe alţii, să-şi spună părerea, fără să înţeleagă el însuşi despre ce este vorba sau ce trebuia să spună. Dar Petru cel pocăit era altfel. Şi-a păstrat râvna de pe vremuri, dar harul lui Hristos i-a călăuzit zelul. Nu mai era nici pripit, nici încrezut, nici îngâmfat, ci liniştit,
86:20 stăpân pe sine, gata să se lase învăţat. Astfel, el putea să pască atât mieluşeii, cât şi oile turmei lui Hristos.
86:21 Modul în care Mântuitorul lucrase cu Petru avea o învăţătură atât pentru el, cât şi pentru fraţii lui. Îi învăţa că trebuie să-l întâmpine pe cel greşit cu răbdare, simpatie şi iubire iertătoare. Cu toate că Petru Îl tăgăduise pe Domnul său, iubirea pe care Isus i-o purta nu se stinsese. Tot o astfel de iubire trebuie să simtă şi sub păstorul pentru oile şi pentru mieii încredinţaţi îngrijirii lui. Amintindu-şi de slăbiciunea şi greşeala lui, Petru trebuia să se poarte tot aşa de blând cu turma sa cum Se purtase şi Hristos cu el.
86:22 Întrebarea pe care Hristos i-a pus-o lui Petru era plină de însemnătate. El a amintit numai o condiţie pentru a fi ucenic sau pentru a sluji. "Mă iubeşti?" a zis El. Aceasta este însuşirea cea mai de seamă. Petru ar fi putut să aibă oricare altă însuşire, dar, fără iubirea pentru Hristos, el nu putea să fie un păstor credincios peste turma Domnului. Cunoştinţele, bunăvoinţa, elocvenţa, recunoştinţa şi râvna sunt toate mijloace pentru a săvârşi o lucrare bună; dar, fără a avea în inimă iubirea lui Isus, lucrarea unui serv al lui Hristos este numai o înfrângere.
86:23 Isus a mers numai cu Petru, pentru că avea să-i spună anumite lucruri numai lui. Înainte de moartea Sa, Isus îi spusese: "Tu nu poţi veni acum după Mine, dar unde Mă duc Eu, vei veni mai târziu". La aceasta, Petru a răspuns: "Doamne, de ce nu pot veni după Tine acum? Eu îmi voi da viaţa pentru Tine" (Ioan 13,36-37). Când a zis lucrurile acestea, el nu ştia pe unde vor merge picioarele lui Hristos. Petru fusese înfrânt când venise încercarea, dar acum urma să i se dea un nou prilej să-şi dovedească iubirea faţă de Hristos. Hristos îi descoperi viitorul, ca să poată fi întărit când va veni încercarea cea din urmă a credinţei. El i-a spus că, după ce va trăi o viaţă folositoare, când vârsta va influenţa puterile lui, va urma cu adevărat pe Domnul său. Isus i-a zis: "'Când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge, şi te va duce unde nu vei voi'. A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va pro-slăvi Petru pe Dumnezeu."
86:24 În felul acesta, Isus i-a făcut cunoscut lui Petru cum urma să moară; chiar îi precizase că va întinde mâinile pe cruce. Îl invită apoi din nou pe ucenicul Său: "Vino după Mine". Petru n-a fost descurajat de această descoperire. Era gata să sufere orice fel de moarte pentru Domnul său.
86:25 Până acum, Petru Îl cunoscuse pe Isus după trup, aşa cum mulţi Îl cunosc astăzi; dar nu trebuia să se limiteze la atât. El nu-L cunoştea decât din legăturile pe care le avusese cu El în cele pământeşti.
86:26 Îl iubise ca Om, ca pe un Învăţător trimis de cer; acum Îl iubea ca Dumnezeu. Învăţase că, pentru el, Hristos era totul în tot. Acum, era gata să ia parte la misiunea Domnului plină de sacrificiu. Când în cele din urmă a fost dus la cruce, el a cerut să fie răstignit cu capul în jos. Socotea că este prea mare cinstea să sufere la fel ca Domnul lui.
86:27 Cuvintele adresate lui Petru: "Vino după Mine" erau pline de învăţătură. Învăţătura aceasta era dată nu numai cu privire la moarte, ci şi cu privire la orice pas făcut în viaţă. Până atunci, Petru fusese înclinat să lucreze independent. Încercase să facă planuri pentru lucrarea lui Dumnezeu, în loc să aştepte să urmeze planul lui Dumnezeu. Dar nu putea să câştige nimic luând-o la fugă înaintea Domnului. Isus îl îndemnă: "Vino după Mine". Nu alerga înaintea Mea. Aşa nu vei da singur piept cu oştile lui Satana. Lasă-Mă să merg Eu înaintea ta şi nu vei fi înfrânt de vrăjmaş.
86:28 Pe când Petru mergea alături de Isus, l-a văzut pe Ioan că îi urmează. A vrut atunci să cunoască viitorul acestuia şi "a zis lui Isus: 'Doamne, dar cu acesta ce va fi?' Isus i-a răspuns: 'Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!'" Petru ar fi trebuit să se gândească la un lucru, şi anume că Domnul i-ar fi descoperit tot ce i-ar fi fost lui de folos să ştie. Datoria fiecăruia este de a-L urma pe Hristos, fără să se îngrijoreze cu privire la lucrarea încredinţată altora. Spunând despre Ioan: "Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu", Isus nu dădea asigurarea că ucenicul acesta va trăi până la a doua venire a Domnului. El nu a făcut decât să afirme puterea Sa supremă şi, chiar dacă ar fi voit să facă lucrul acesta, n-ar fi afectat cu nimic lucrarea lui Petru. Atât viitorul lui Ioan, cât şi cel al lui Petru erau în mâinile Domnului. Fiecăruia i se cerea să-L asculte şi să-L urmeze pe Domnul.
86:29 Câţi oameni nu fac şi astăzi la fel ca Petru! Ei se interesează de treburile altora şi sunt nerăbdători să ştie care le este lucrarea, în timp ce sunt în primejdie să-şi neglijeze propria lucrare. Datoria noastră este să privim la Hristos şi să-L urmăm. Vom vedea greşeli în viaţa altora şi lipsuri în caracterul lor. Firea omenească este învăluită de slăbiciuni. Dar în Hristos vom găsi desăvârşirea. Privind la El, vom fi şi noi transformaţi.
86:30 Ioan a trăit până la adânci bătrâneţi. A trăit în timpul distrugerii Ierusalimului şi al nimicirii templului măreţ - o preînchipuire a nimicirii finale a lumii. Până în ultimele clipe, Ioan L-a urmat îndeaproape pe Domnul său. Povara mărturiei lui către biserici era: "Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii"; "Cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el" (1 Ioan 4,7.16).
86:31 Petru fusese pus din nou în apostolia lui, dar cinstea şi puterea pe care le-a primit de la Hristos nu i-au dat supremaţie asupra fraţilor lui. Lucrul acesta a fost bine lămurit de Hristos când Petru a întrebat: "Cu acesta ce va fi?" El a zis: "Ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine". Petru nu a primit cinstea de a fi cap al bisericii. Favoarea pe care Hristos i-o arătase, iertându-i abaterea şi încredinţându-i hrănirea turmei, şi însăşi credincioşia lui Petru de a-L urma pe Hristos i-au câştigat încrederea fraţilor săi. El avea mare influenţă în biserică. Dar ceea ce Hristos l-a învăţat la Marea Galileii a dus cu el în toată viaţa. Scriind bisericilor prin Duhul Sfânt, el zicea:
86:32 "Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei care va fi descoperită: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare veţi căpăta cununa, care nu se poate veşteji, a slavei." (1 Petru 5,1-4).