85:1 Cap. 84 - "Pace vouă!"
85:2 AJUNGÂND LA IERUSALIM, cei doi ucenici intrară pe poarta de răsărit, care era deschisă în timpul sărbătorilor. Casele erau întunecoase şi tăcute, dar călătorii îşi făceau drum pe străzile strâmte, la lumina lunii care răsărea. Au mers în odaia de sus, unde Hristos a petrecut ceasurile ultimei seri, înainte de moartea Sa. Ei ştiau că aici îi vor găsi pe fraţii lor. Oricât era de târziu, ştiau că ucenicii nu vor dormi atâta vreme cât nu vor afla sigur ce s-a făcut cu trupul Domnului lor. Au găsit uşa de la odaie închisă cu multă grijă. Au bătut la uşă pentru a li se da drumul, dar n-au primit nici un răspuns. Tăcerea era deplină. Apoi au spus cine sunt. Uşa a fost deschisă cu multă băgare de seamă, ei au intrat şi împreună cu ei a intrat şi un Altul, nevăzut. Apoi uşa a fost din nou închisă cu grijă, de teama spionilor.
85:3 Călătorii i-au găsit pe toţi cuprinşi de o surprinzătoare înflăcărare. Glasul celor din încăpere izbucni în mulţumiri şi laude, zicând: "A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Petru". Apoi, cei doi călători, de-abia suflând de graba cu care veniseră, au povestit felul minunat în care Isus li Se arătase. De-abia au isprăvit de povestit, şi unii ziceau că nu pot crede, pentru că ar fi prea frumos să fie adevărat, când, deodată, o altă Persoană li S-a înfăţişat. Toţi ochii erau aţintiţi asupra Străinului. Nimeni nu bătuse la uşă pentru a cere voie să intre. Nu
85:4 se auzise nici un zgomot de paşi. Ucenicii erau surprinşi şi se întrebau cine-ar putea fi. Apoi auziră un glas care nu era altul decât glasul Învăţătorului lor. Cuvinte clare şi distincte veneau din gura Lui: "Pace vouă".
85:5 "Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: 'Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt, pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu'. Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale."
85:6 Ei au privit mâinile şi picioarele vătămate de piroanele nemiloase. Au recunoscut glasul Său, care nu se asemăna cu al nimănui pe care să-l fi auzit vreodată. "Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, şi se mirau, El le-a zis: 'Aveţi aici ceva de mâncare?' I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor." "Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul." Credinţa şi bucuria au luat locul necredinţei şi, cu sentimente pe care nici un cuvânt nu ar fi fost în stare să le exprime, L-au recunoscut pe Mântuitorul lor înviat.
85:7 La naşterea lui Isus, îngerul vestise: "Pace pe pământ, şi între oameni bună învoire". Iar acum, la cea dintâi arătare în faţa ucenicilor după învierea Sa, Mântuitorul le-a spus cuvintele binecunoscute: "Pace
85:8 vouă!" Isus este gata totdeauna să aducă pace sufletelor împovărate de îndoieli şi temeri. El aşteaptă să deschidem uşa inimii înaintea Lui şi să zicem: "Rămâi cu noi". El zice: "Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine" (Apoc. 3,20).
85:9 Învierea lui Isus era o preînchipuire a învierii din urmă a tuturor celor care adorm în El. Înfăţişarea Mântuitorului înviat, felul Lui de a Se purta, felul Lui de a vorbi, toate acestea le erau familiare ucenicilor Săi. După cum Isus a înviat dintre morţi, tot astfel şi aceia care au adormit în El trebuie să învie. Vom recunoaşte pe prietenii noştri tot aşa cum ucenicii L-au cunoscut pe Isus. Poate că ei au fost deformaţi, au fost bolnavi sau desfiguraţi în viaţa aceasta trecătoare, totuşi învie într-o stare fizică desăvârşită şi o sănătate deplină; cu toate acestea, în trupul lor proslăvit, identitatea lor se va păstra cu desăvârşire. Atunci vom cunoaşte chiar aşa cum suntem cunoscuţi (1 Cor. 13,12). Pe feţele care vor reflecta lumina ce vine de la Isus noi vom recunoaşte trăsăturile celor iubiţi ai noştri.
85:10 La întâlnirea Sa cu ucenicii, Isus le aduse aminte de cuvintele pe care le spusese înainte de moartea Sa, anume că toate lucrurile care au fost scrise cu privire la El în legea lui Moise, în profeţi şi în Psalmi trebuiau să se întâmple. "Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: 'Aşa este
85:11 scris, şi aşa trebuie să pătimească Hristos, şi să învie a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri."
85:12 Ucenicii au început să-şi dea seama de natura şi întinderea lucrării lor. Aveau să vestească lumii adevărurile minunate pe care li le încredinţase Hristos. Evenimentele vieţii Sale, moartea şi învierea Sa, profeţiile care arătau către aceste evenimente, sfinţenia Legii lui Dumnezeu, tainele Planului de Mântuire, puterea lui Isus de a ierta păcatele - ei erau martori la toate acestea şi urmau să le aducă la cu-noştinţa oamenilor. Ei trebuiau să vestească Evanghelia păcii şi mântuirii prin pocăinţă şi prin puterea Mântuitorului.
85:13 "După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: 'Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute'." Duhul Sfânt încă nu Se manifestase pe deplin, deoarece Hristos încă nu fusese proslăvit. Revărsarea mult mai bogată a Duhului Sfânt urma să aibă loc numai după înălţarea lui Hristos. Numai după primirea Lui ar fi fost în stare ucenicii să-şi îndeplinească însărcinarea de a vesti Evanghelia în lumea aceasta. Dar acum Duhul era dat cu un anumit scop. Înainte ca ucenicii să ajungă să-şi îndeplinească datoriile slujbelor pe care le aveau în biserică, Hristos a suflat peste ei Duhul Său. El le dădea una dintre cele mai sfinte îndatoriri şi dorea să scrie în inima lor gândul că fără Duhul Sfânt lucrarea aceasta nu putea să fie îndeplinită.
85:14 Duhul Sfânt este adierea vieţii spirituale în suflet. Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos. Pe cel care-L primeşte, îl umple cu însuşirile lui Hristos. Numai aceia care sunt învăţaţi în felul acesta de Dumnezeu, aceia care se bucură de lucrarea lăuntrică a Duhului şi în a căror viaţă se descoperă viaţa lui Hristos urmează să stea ca reprezentanţi între oameni, pentru a sluji în folosul bisericii.
85:15 "Celor ce le veţi ierta păcatele", a zis Hristos, "vor fi iertate... şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute." Astfel, Hristos nu dă nimănui voie să judece pe alţii. În Predica de pe Munte, El a interzis acest lucru. Acesta este dreptul lui Dumnezeu. Dar asupra bisericii, ca organizaţie, El pune o răspundere cu privire la membrii ei. Faţă de cei care cad în păcat, biserica are o datorie, să-i avertizeze, să-i înveţe şi, dacă e cu putinţă, să-i îndrepte. "Mustră, ceartă, îndeamnă", zice Domnul, "cu toată blândeţea şi învăţătura" (2 Tim. 4,2). Tratează
85:16 cu credincioşie relele făptuite. Avertizează orice suflet care se află în primejdie. Nu lăsa pe nimeni să se înşele singur. Spune păcatului pe nume. Arată ce a zis Dumnezeu cu privire la minciună, călcarea Sabatului, furt, idolatrie şi orice alt rău. "Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu" (Gal. 5,21). Dacă ei stăruie în păcat, judecata pe care aţi rostit-o din Cuvântul lui Dumnezeu se rosteşte asupra lor în cer. Dacă aleg să păcătuiască, se despart de Hristos; biserica trebuie să arate că nu aprobă faptele lor, căci altfel ea însăşi aduce ocară asupra Domnului ei. Ea trebuie să spună despre păcat ceea ce Dumnezeu zice despre el. Ea trebuie să se poarte cu el aşa cum a dat îndrumări Dumnezeu, şi acţiunea ei este întărită în cer. Cine dispreţuieşte autoritatea bisericii dispreţuieşte însăşi autoritatea lui Hristos.
85:17 Dar tabloul are şi o parte mai luminoasă. "Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate." Gândul acesta să fie păstrat totdeauna viu în mintea noastră. Lucrând pentru cei greşiţi, toate privirile să se îndrepte spre Hristos. Cu duioşie, păstorii să îngrijească de turma păşunii Domnului. Să le vorbească celor rătăciţi despre mila iertătoare a Mântuitorului. Să-l încurajeze pe păcătos să se pocăiască şi să creadă în Acela care poate să ierte. Să declare, pe temeiul autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu: "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire" (1 Ioan 1,9). Toţi cei care se pocăiesc au următoarea făgăduinţă: "El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre; şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor" (Mica 7,19).
85:18 Pocăinţa păcătosului să fie primită cu o inimă plină de îndurare de către biserică. Cel care se pocăieşte să fie scos din întunericul necredinţei la lumina credinţei şi neprihănirii. Mâna lui tremurândă să fie pusă în mâna iubitoare a lui Isus. O astfel de iertare este întărită în cer.
85:19 Numai în felul acesta poate biserica să elibereze de păcat pe un păcătos. Iertarea de păcate se câştigă numai prin meritele lui Hristos. Puterea de a elibera sufletul de vinovăţie nu este încredinţată nici unui om şi nici unei grupări de oameni. Hristos i-a însărcinat pe ucenicii Săi să predice iertarea de păcate în Numele Lui, la toate neamurile; dar ei n-au fost împuterniciţi să îndepărteze nici o pată a păcatului. Numele lui Isus este singurul nume dat oamenilor sub cer în care trebuie să fim mântuiţi (Fapte 4,12).
85:20 Când Isus i-a întâlnit prima dată pe ucenicii Săi în odaia de sus, Toma nu era cu ei. El a auzit cum ceilalţi povesteau lucrurile acestea şi a primit destule dovezi că Isus înviase; dar întunericul şi necredinţa îi umpluseră inima. Cu cât îi auzea pe ucenici povestind mai mult despre descoperirile minunate ale Mântuitorului înviat, cu atât el se adâncea într-o mai grozavă disperare. Dacă Isus
85:21 a înviat cu adevărat dintre morţi, nu mai putea să fie nici o nădejde cu privire la o reală împărăţie pământească. Afară de aceasta, vanitatea lui era rănită când se gândea că Învăţătorul lui Se arătase tuturor ucenicilor, numai lui nu. Era hotărât să nu creadă şi, timp de o săptămână întreagă, s-a frământat, iar nefericirea lui i se părea cu atât mai întunecată, cu cât vedea nădejdea şi credinţa fraţilor lui.
85:22 În decursul acestor zile, el a zis de mai multe ori: "Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede". El nu voia să vadă prin ochii fraţilor săi sau să exercite credinţa care se întemeia pe mărturia lor. El Îl iubea cu ardoare pe Domnul său, dar îngăduise geloziei şi necredinţei să pună stăpânire pe mintea şi inima lui.
85:23 Câţiva ucenici făcură din cunoscuta odaie de sus locuinţa lor pentru un timp şi seara toţi se întâlneau acolo, în afară de Toma. Într-o seară, Toma s-a hotărât să meargă şi el acolo, pentru a se întâlni cu ceilalţi. În ciuda necredinţei lui, avea o slabă nădejde că vestea cea bună era adevărată. În timp ce ucenicii luau masa de seară, vorbeau despre dovezile pe care Hristos li le dăduse din profeţie. "Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stătut în mijloc şi le-a zis 'Pace vouă!'"
85:24 Întorcându-Se către Toma, i-a zis: "Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios". Cuvintele acestea dovedeau că El cunoştea gândurile şi cuvintele lui Toma. Ucenicul îndoielnic ştia că nici unul dintre prietenii săi nu Îl văzuse pe Isus timp de o săptămână. Ei n-ar fi putut să-I spună despre necredinţa lui Toma. Recunoscu în Cel care stătea în faţa sa pe Domnul său. Nu-i mai trebuiau alte dovezi. Inima îi tresăltă de bucurie şi se aruncă la picioarele lui Isus, strigând: "Domnul meu şi Dumnezeul meu".
85:25 Isus a primit recunoaşterea lui, dar cu duioşie a mustrat necredinţa lui: "Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut". Credinţa lui Toma ar fi fost mult mai plăcută Domnului, dacă el ar fi fost gata să creadă bazându-se pe mărturisirea fraţilor lui. Dacă în zilele noastre lumea ar urma pilda lui Toma, nimănui credinţa aceasta nu i-ar fi spre mântuire, deoarece toţi cei care Îl primesc pe Hristos trebuie să facă lucrul acesta pe temeiul mărturisirii altora.
85:26 Mulţi dintre cei îndoielnici se scuză, zicând că, dacă ar avea dovada pe care Toma o avea de la prietenii lui, ar crede. Nu-şi dau seama că au nu numai dovada aceea, ci
85:27 mult mai mult. Mulţi dintre aceia care, la fel ca Toma, aşteaptă să dea la o parte orice pricină de îndoială nu vor ajunge niciodată la aşa ceva. Încetul cu încetul, ei se întăresc în necredinţa lor. Aceia care caută să privească partea întunecată, să cârtească şi să se plângă nu ştiu ce fac. Ei seamănă sămânţa îndoielii şi vor avea de adunat roadele îndoielii. În vremuri când credinţa şi neîncrederea vor fi indispensabile, mulţi vor vedea că sunt lipsiţi de puterea de a nădăjdui şi a crede.
85:28 În felul în care l-a tratat pe Toma, Isus le-a dat urmaşilor Lui o învăţătură. Exemplul Lui ne arată cum trebuie să-i tratăm pe aceia a căror credinţă este slabă şi care scot mereu în evidenţă îndoielile lor. Isus nu l-a copleşit pe Toma cu mustrări, nici nu S-a luat la ceartă cu el. El S-a descoperit celui îndoielnic. Toma fusese destul de nechibzuit când şi-a impus condiţiile pentru a crede, dar Isus, în generoasa Lui iubire şi consideraţie, a sfărâmat toate barierele. Rareori poate necredinţa să fie biruită prin discuţii contradictorii. Ea îmbracă mai degrabă forma unei autoapărări, găsind totdeauna sprijin şi noi scuze. Dar faceţi ca Isus, în iubirea şi îndurarea Lui, să fie descoperit ca Mântuitor răstignit şi din multe guri, în vremuri potrivnice, se va auzi recunoaşterea dată de Toma: "Domnul meu şi Dumnezeul meu".