84:1 Cap. 83 - Pe calea catre Emaus
84:2 TÂRZIU ÎN DUPĂ-AMIAZA zilei de înviere, doi dintre ucenici erau pe calea către Emaus, un orăşel la vreo cincisprezece kilometri de Ierusalim. Ucenicii aceştia nu avuseseră un loc de frunte în lucrarea lui Hristos, dar aveau o vie credinţă în El. Veniseră la oraş să serbeze Paştele şi erau foarte mult tulburaţi de evenimentele ce avuseseră loc de curând. Auziseră veştile de dimineaţă în legătură cu luarea trupului lui Hristos din mormânt, precum şi cele spuse de femeile care îi văzuseră pe îngeri şi Îl întâlniseră pe Isus. Acum se întorceau acasă pentru a cugeta şi a se ruga. Plini de întristare, ei îşi urmau drumul vorbind despre cele văzute la judecată şi la răstignire. Niciodată nu fuseseră atât de deznădăjduiţi. Lipsiţi de nădejde şi credinţă, mergeau în umbra cucii.
84:3 Nu ajunseseră departe în călătoria lor când li s-a alăturat un străin, dar erau aşa absorbiţi de necazul şi deznădejdea lor, încât n-au privit la el de aproape. Şi-au continuat conversaţia, destăinuindu-şi gândurile inimii. Meditau la învăţăturile pe care li le dăduse Hristos, învăţături pe care se părea că nu sunt în stare să le înţeleagă. În timp ce vorbeau despre evenimentele care avuseseră loc, Isus dorea să-i mângâie. El le văzuse durerea; le înţelegea ideile contradictorii, pline de teamă, care-i tulburau şi le aduceau mereu gândul:
84:4 Se poate ca acest Om, care a îngăduit să fie atât de mult înjosit, să fie Hristosul? Ei nu mai puteau să-ţi reţină durerea şi plângeau. Isus ştia că inima lor era legată de El în iubire şi ar fi dorit să le şteargă lacrimile şi să-i umple de veselie şi voie bună. Dar mai întâi trebuia să le dea o lecţie pe care să n-o uite niciodată.
84:5 "El le-a zis: 'Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?' Şi ei s-au oprit, uitându-se trişti. Drept răspuns, unul dintre ei, numit Cleopa, I-a zis: 'Tu eşti singurul străin aici, în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în zilele acestea?'" Îi povestiră despre dezamăgirea cu privire la Învăţătorul lor, "care era un prooroc puternic în fapte şi în cuvinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului norod"; dar "preoţii cei mai de seamă şi mai marii noştri", spuseră ei, "L-au dat să fie osândit la moarte şi L-au răstignit". Cu inima plină de dezamăgire şi cu buzele tremurânde, ei adăugară: "Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că acum este a treia zi de când s-au întâmplat toate acestea".
84:6 Curios este faptul că ucenicii nu-şi aminteau cuvintele lui Hristos şi nu-şi dădeau seama că El prevestise evenimentele care se întâmplaseră. Nu-şi dădeau seama că cea din urmă parte a descoperirilor Lui trebuia să se împlinească tot aşa de bine ca întâia parte şi că a treia zi El urma să învie. Aceasta era partea pe care ei ar fi trebuit să şi-o reamintească. Preoţii şi cărturarii nu uitaseră lucrul acesta. În ziua "care vine după ziua pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: 'Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: 'După trei zile voi învia'" (Mat. 27,62-63). Dar ucenicii nu-şi aminteau cuvintele acestea.
84:7 Atunci Isus le-a zis: "O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?" Ucenicii se întrebau cine putea fi acest Străin, care le pătrundea chiar în suflet şi le vorbea cu atâta seriozitate, duioşie şi simpatie şi cu atâta nădejde. Pentru prima dată de la trădarea lui Hristos, speranţa renăştea în inimile lor. Deseori priveau la Însoţitorul lor şi gândeau că vorbele Lui erau tocmai cele pe care le-ar fi spus Hristos. Erau plini de uimire şi inima lor a început să tresalte de bucuria aşteptării.
84:8 Începând de la Moise, adevăratul Alfa al istoriei biblice, Hristos le prezenta din toate Scripturile lucrurile cu privire la Sine Însuşi. Dacă
84:9 mai întâi li S-ar fi descoperit, inima lor ar fi fost satisfăcută. În plinătatea bucuriei lor, nu ar mai fi înfometat după nimic. Dar era nevoie ca ei să înţeleagă mărturia adusă în favoarea Lui de către simbolurile şi profeţiile din Vechiul Testament. Pe acestea trebuia să se întemeieze credinţa lor. Hristos n-a săvârşit nici o minune pentru a-i convinge, ci primul lucru a fost să le tălmăcească Scripturile. Ei priviseră la moartea Lui ca la nimicirea tuturor nădejdilor lor. Acum, El le arăta din profeţi că aceasta era dovada cea mai puternică a credinţei lor.
84:10 Învăţându-i pe aceşti ucenici, Isus arătă însemnătatea Vechiului Testament ca mărturie în favoarea misiunii Lui. Mulţi pretinşi creştini leapădă Vechiul Testament, zicând că nu mai este de nici un folos. Dar Hristos nu ne învaţă aşa. Atât de mult l-a preţuit, că odată a spus: "Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi" (Luca 16,31).
84:11 Glasul lui Hristos este cel care vorbeşte prin patriarhi şi profeţi, din zilele lui Adam şi până la scenele de încheiere ale timpului. Mântuitorul este descoperit în Vechiul Testament tot aşa de clar ca în Noul. Ceea ce viaţa lui Hristos şi învăţăturile Noului Testament scot în evidenţă cu claritate şi frumuseţe este tocmai lumina din trecutul profetic. Minunile lui Hristos sunt o dovadă a dumnezeirii Lui; dar o şi mai puternică dovadă că El este Răscumpărătorul lumii se găseşte asemănând profeţiile Vechiului Testament cu istoria Noului Testament.
84:12 Pornind cu raţionamentul de la profeţie, Hristos le-a dat ucenicilor Săi o corectă înţelegere a ceea ce El trebuia să fie în omenire. Aşteptările lor după un Mesia care să pună mâna pe tronul şi puterea împărătească, în conformitate cu dorinţele oamenilor, duseseră la rătăcire. Aceasta nu s-ar fi potrivit cu o dreaptă înţelegere a coborârii Lui de la poziţia cea mai înaltă la poziţia cea mai de jos pe care ar fi putut să o ocupe. Hristos dorea ca ideile ucenicilor Săi să fie curate şi adevărate în toate privinţele. Ei trebuiau să înţeleagă pe cât era cu putinţă toate cele privitoare la paharul suferinţelor ce-I fusese rânduit. El le arătă că lupta îngrozitoare pe care ei nu o puteau încă pricepe era împlinirea unui legământ încheiat încă înainte de întemeierea lumii. Hristos trebuia să moară, după cum orice călcător al legii trebuie să moară dacă trăieşte mai departe în păcat. Toate acestea trebuiau să se împlinească, dar nu trebuiau să se sfârşească în înfrângere, ci în biruinţă măreaţă şi veşnică. Isus le spuse că trebuie să se facă orice efort pentru a scăpa lumea de la păcat. Urmaşii Lui trebuie să trăiască aşa cum a trăit El şi să lucreze aşa cum a lucrat El, cu străduinţe intense şi neobosite.
84:13 Aşa le vorbea Hristos ucenicilor Săi, deschizându-le mintea ca să poată înţelege Scripturile. Ucenicii erau obosiţi, dar discuţia nu lâncezea. De pe buzele Mântuitorului porneau cuvinte de viaţă şi de asigurare. Dar ochii lor încă nu puteau să priceapă. Când El le vorbi despre nimicirea Ierusalimului, ei priviră plângând la cetatea condamnată. Dar nici acum nu bănuiau cine putea fi Cel care îi însoţea pe drum. Ei nu se gândeau că Acela care era subiectul conversaţiei mergea alături de ei; deoarece Hristos Se referea la Sine, ca şi cum ar fi fost o altă persoană. Credeau că El era unul dintre cei care participaseră la sărbătoarea cea mare şi care acum se întorcea acasă. El mergea tot atât de atent pe stâncile colţuroase ca şi ei, oprindu-Se când şi când să Se odihnească puţin. Astfel ei înaintau pe drumul de munte, în timp ce Acela care în curând trebuia să-Şi la locul la dreapta lui Dumnezeu şi care putea să spună: "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ" mergea alături de ei (Mat. 28,18).
84:14 Pe când călătoreau, soarele asfinţise şi, înainte ca drumeţii să ajungă la locul lor de odihnă, lucrătorii de pe câmp lăsaseră lucrul. Când ucenicii erau gata să intre în casa lor, se părea că Străinul vrea să-Şi urmeze drumul. Dar ucenicii se simţeau atraşi către El. Sufletul lor flămânzea să audă ceva mai mult de la El. "Rămâi cu noi", au zis ei. Părea că El nu vrea să primească invitaţia, dar ei au stăruit, zicând: "Este spre seară, şi ziua aproape a trecut". Isus S-a lăsat înduplecat şi a "intrat să rămână la ei".
84:15 Dacă nu ar fi stăruit cu invitaţia, ucenicii n-ar fi ştiut că Cel care îi însoţea era Domnul, care înviase. Hristos nu Îşi impune niciodată prezenţa. El Se interesează de aceia care au nevoie de El. Bucuros va intra în casa cea mai umilă şi va umple de voie bună şi inima celui mai umil. Dar, dacă oamenii sunt prea nepăsători ca să se gândească la Oaspetele dumnezeiesc sau să-L roage să rămână cu ei, El trece mai departe. În felul acesta, mulţi au de suferit pagube mari. Ei nu-L cunosc pe Hristos mai mult decât au făcut-o ucenicii, pe când mergea cu ei pe cale.
84:16 Repede, se pregăteşte masa uşoară pentru seară. Ea este aşezată înaintea Oaspetelui, care Şi-a luat locul în capul mesei. Iată că El întinde mâinile pentru a binecuvânta hrana. Ucenicii se dau înapoi cu mirare. Însoţitorul lor întinde mâinile întocmai cum obişnuia să facă Învăţătorul lor. Privesc din nou şi, iată, văd în mâinile Lui semnele cuielor. Amândoi strigă deodată: "Este Domnul Isus! A înviat dintre cei morţi!"
84:17 Se ridică să se arunce la picioarele Lui şi să I se închine, dar El dispăruse dinaintea lor. Ei privesc la locul care fusese ocupat de Acela al cărui corp cu puţin înainte zăcuse în mormânt şi îşi zic unul altuia: "Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?"
84:18 Dar, având de transmis vestea aceasta mare, ei nu mai pot să stea pe loc şi să vorbească. Oboseala şi foamea dispar. Lasă mâncarea neatinsă şi, plini de bucurie, pornesc îndată din nou la drum, pe aceeaşi cărare pe care au venit, grăbindu-se să le povestească aceste lucruri ucenicilor din oraş. În unele părţi drumul nu este sigur, dar ei se caţără prin locurile prăpăstioase, alunecând pe stâncile netede. Ei nu văd şi nu ştiu că sunt apăraţi de Acela care a mers pe drum împreună cu ei. Cu toiagul de drum în mână, merg înainte, dorind să păşească mai repede de cum îndrăznesc. Îşi pierd cărarea, dar o găsesc din nou. Câteodată alergând, câteodată împiedicându-se, ei merg înainte, având pe Însoţitorul nevăzut mereu lângă ei pe tot drumul.
84:19 Noaptea este întunecată, dar Soarele Neprihănirii luminează asupra lor. Inima lor tresaltă de bucurie. Li se pare că sunt într-o lume nouă. Hristos este un Mântuitor viu. Ei nu-L mai jelesc ca pe un om mort. Hristos a înviat - repetă ei mereu şi mereu. Aceasta e solia pe care ei o aduc celor întristaţi. Trebuie să le povestească întâmplarea minunată de pe drumul către Emaus. Trebuie să le spună cine li S-a alăturat pe cale. Ei duc solia cea mai mare care s-a dat vreodată lumii, vestea bună, de care depind nădejdile neamului omenesc, atât pentru vremurile acestea, cât şi pentru veşnicie.