82:1 Cap. 81 - "A înviat Domnul"
82:2 NOAPTEA ZILEI DINTÂI a săptămânii trecuse încetul cu încetul. Ora cea mai întunecată, chiar înainte de revărsatul zorilor, venise. Hristos încă era captiv în strâmtul Său mormânt. Piatra cea mare era la locul ei; sigiliul roman era încă nerupt, străjerii romani făceau mereu de pază. Mai erau şi paznicii nevăzuţi. În jurul acelui loc erau adunate oşti de îngeri răi. Dacă ar fi fost cu putinţă, domnul întunericului, cu oştirea lui decăzută, ar fi ţinut pentru totdeauna sigilat mormântul în care Se afla Fiul lui Dumnezeu. Dar o oaste cerească înconjura mormântul. Îngeri care excelau în putere păzeau mormântul şi aşteptau să salute pe Domnul vieţii.
82:3 "Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a pogorât din cer." Îmbrăcat cu armura lui Dumnezeu, îngerul acesta a părăsit curţile cereşti. Razele strălucitoare ale slavei lui Dumnezeu mergeau înaintea lui şi-i luminau cărarea: "Înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi."
82:4 Acum dar, preoţi şi conducători, unde este puterea străjii voastre? Ostaşi încercaţi, care nu s-au temut niciodată de puterea omenească, sunt acum ca nişte prinşi de război luaţi fără să se fi folosit spada sau suliţa. Faţa pe care o privesc ei acum nu este faţa
82:5 unui luptător pieritor, ci este faţa celui mai tare înger din oştirea Domnului. Solul acesta este cel care ocupă poziţia de pe care a căzut Satana. Este acela care, pe dealurile Betleemului, a vestit naşterea lui Hristos. Pământul tremură la apropierea lui, oştile întunericului pier şi, atunci când rostogoleşte piatra, se pare că cerurile coboară pe pământ. Ostaşii îl văd cum îndepărtează piatra, ca şi cum ar fi o pietricică, şi-l aud cum strigă: "Fiul lui Dumnezeu, vino afară; Tatăl Tău Te cheamă". Acum, ei Îl văd pe Isus cum iese din mormânt şi-L aud cum rosteşte asupra mormântului deschis: "Eu sunt învierea şi viaţa". În timp ce vine afară în măreţie şi slavă, oastea îngerilor se pleacă până la pământ în adorare înaintea Răscumpărătorului şi-L salută cu cântări de laudă.
82:6 Un cutremur de pământ a marcat momentul în care Hristos Şi-a depus viaţa şi un alt cutremur a semnalat clipa când a reluat-o în triumf. Acela care biruise moartea şi mormântul a ieşit din mormânt având semnele unui biruitor, în mijlocul zguduirii pământului, al fulgerelor care alergau în toate părţile urmate de bubuitul tunetelor. Când va reveni pe pământ, El va zgudui "nu numai pământul, ci şi cerul". "Pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă." "Cerurile sunt făcute sul ca o carte", "trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde." "Dar Domnul este scăparea poporului Său, şi ocrotirea copiilor lui Israel." (Evrei 12,26; Isaia 24,20; 34,4; 2 Petru 3,10; Ioel 3,16).
82:7 La moartea lui Isus, ostaşii văzuseră pământul înfăşurat în întuneric la miezul zilei; dar, la înviere, ei au văzut strălucirea îngerilor luminând în noapte şi au auzit pe locuitorii cerului cum cântă cu mare bucurie şi în triumf: "Tu ai biruit pe Satana şi puterile întunericului; Tu ai înghiţit moartea în biruinţă".
82:8 Hristos a ieşit din mormânt proslăvit şi garda romană a putut să-L privească. Privirea soldaţilor a rămas aţintită la faţa Aceluia pe care ei, cu puţin înainte, Îl luaseră în râs şi batjocură. În această Fiinţă proslăvită ei vedeau pe Captivul pe care-L văzuseră în odaia de judecată, pe Acela pentru care ei împletiseră o coroană de spini. El era Acela care, fără să Se împotrivească, a stat în faţa lui Pilat şi a lui Irod şi a lăsat ca trupul Lui să fie sfâşiat de loviturile biciului. El era Acela care fusese pironit pe cruce, la care preoţii şi conducătorii, plini de mulţumire de sine, dăduseră din cap, zicând: "Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!" (Mat. 27,42). Acesta este Cel care fusese pus în mormântul cel nou al lui Iosif. Decretul cerului
82:9 eliberase pe Captiv. Dacă munţi ar fi fost îngrămădiţi peste munţi deasupra mormântului Său, nu L-ar fi putut împiedica să iasă.
82:10 La vederea îngerilor şi a Mântuitorului în slavă, păzitorii romani leşinaseră şi arătau ca nişte morţi. Când strălucirea cerească s-a ascuns de ochii lor, ei s-au ridicat şi, cât puteau să-i ducă de repede picioarele lor tremurânde, şi-au făcut drum către poarta grădinii. Clătinându-se ca nişte oameni beţi, se grăbiră spre cetate, spunându-le celor pe care-i întâlneau noutăţile minunate. S-au dus la Pilat, dar cele spuse de ei au fost raportate autorităţilor iudaice şi mai marii preoţilor şi conducătorii au trimis după ei ca să fie aduşi mai întâi înaintea lor. Ostaşii aceştia aveau o înfăţişare ciudată. Tremurând de spaimă, cu faţa palidă, au mărturisit că Hristos a înviat. Ostaşii au spus totul aşa cum văzuseră; nici nu au avut timp să gândească sau să vorbească altceva decât adevărul. De-abia vorbind, ei au spus: Cel care a fost răstignit a fost Fiul lui Dumnezeu; am auzit cum un înger Îl numea Maiestatea Cerului, Împăratul Măririi.
82:11 Feţele preoţilor erau ca acelea ale morţilor. Caiafa încerca să spună ceva. Buzele i se mişcau, dar nu ieşea nici un sunet. Soldaţii erau gata să părăsească sala de consiliu, când un glas îi opri. În cele din urmă, Caiafa îşi regăsi glasul. "Staţi, staţi", spuse el, "să nu spuneţi nimănui ce aţi văzut."
82:12 În gura soldaţilor a fost pus un raport mincinos. "Spuneţi aşa", au zis preoţii: "Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au
82:13 furat". Aici, preoţii s-au încurcat rău. Cum puteau spune ostaşii că ucenicii au venit şi au furat trupul în timp ce ei dormeau? Dacă dormeau, cum au putut să ştie? Iar dacă ucenicii ar fi fost vinovaţi de furtul trupului lui Hristos, n-ar fi fost preoţii cei dintâi care să-i învinuiască? Iar dacă santinelele ar fi dormit la mormânt, nu s-ar fi dus preoţii la Pilat să-i pârască?
82:14 Ostaşii erau îngroziţi la gândul de a se acuza singuri că au dormit în post. Vinovăţia aceasta se pedepsea cu moartea. Era bine ca ei să ducă mărturia aceea mincinoasă, înşelând poporul şi punându-şi viaţa în primejdie? Nu păziseră ei toată noaptea aceea obositoare fără să doarmă? Cum ar fi putut să facă faţă procesului, chiar de dragul banilor, dacă nu spuneau adevărul?
82:15 Pentru a face să nu se mai vestească lucrurile de care se temeau, preoţii le-au făgăduit străjerilor că vor avea grijă să nu fie pedepsiţi, zicând că nici Pilat n-ar fi dorit să se vestească lucrurile în felul acesta, cum nici ei nu doreau. Ostaşii romani şi-au vândut cinstea pentru bani. Au venit în faţa preoţilor încărcaţi cu povara celui mai surprinzător adevăr şi au plecat de la ei încărcaţi cu bani şi cu un raport mincinos, născocit de preoţi.
82:16 Între timp, vestea despre învierea lui Hristos fusese dusă la Pilat. Cu toate că era răspunzător pentru faptul că Îl dăduse pe Hristos la moarte, Pilat era destul de nepăsător. Deşi Îl osândise pe Domnul fără să vrea şi cu un sentiment de milă, până acum nu simţise nici o mustrare. Îngrozit, acum el se închise în casă, hotărât să nu vadă pe nimeni. Dar preoţii au reuşit să ajungă în faţa lui, i-au povestit lucrurile aşa cum le născociseră ei şi au stăruit să nu ţină seama de neglijenţa în serviciu a soldaţilor. Înainte de a consimţi la aceasta, el i-a luat deoparte pe străjeri şi i-a cercetat. Temându-se pentru viaţa lor, aceştia n-au îndrăznit să ascundă ceva şi i-au povestit lui Pilat tot ce se întâmplase. El nu a mai continuat cercetările, dar de atunci nu a mai avut linişte.
82:17 Când Isus a fost pus în mormânt, Satana a triumfat. El îndrăznea să creadă că Mântuitorul nu-Şi va mai relua viaţa. Pretindea trupul lui Hristos ca prizonier. S-a înfuriat grozav pentru că îngerii lui au fugit la apropierea trimisului ceresc. Când L-a văzut pe Hristos ridicându-Se plin de biruinţă, şi-a dat seama că împărăţia sa va avea sfârşit şi că el trebuie să moară în cele din urmă.
82:18 Prin faptul că dăduseră pe Hristos la moarte, preoţii se făcuseră unelte ale lui Satana. Acum erau cu totul în puterile lui. Se prinseseră într-o cursă din care nu vedeau altă scăpare decât să lupte mai departe împotriva lui Hristos. Când au auzit vestea despre învierea lui Hristos, s-au temut de furia poporului. Şi-au dat seama că însăşi viaţa lor era în primejdie. Singura lor nădejde era aceea de a face să se creadă că Isus era un înşelător, tăgăduind învierea Lui. I-au mituit pe soldaţi şi au câştigat tăcerea lui Pilat. Ei au răspândit ştirile lor mincinoase pretutindeni. Dar au fost şi martori pe care nu-i puteau face să tacă. Mulţi auziseră cele spuse de soldaţi cu privire la învierea lui Hristos. Şi unii dintre morţii care au înviat o dată cu Hristos s-au arătat la mulţi şi au declarat că El a înviat. Preoţilor li s-au adus rapoarte despre oameni care văzuseră pe cei înviaţi şi auziseră mărturisirea lor. Preoţilor şi conducătorilor le era continuu teamă ca nu cumva, mergând pe stradă sau fiind în locurile tainice din casele lor, să-L întâlnească pe Hristos. Simţeau că pentru ei nu exista un loc sigur. Zăvoarele şi drugii erau apărări slabe împotriva Fiului lui Dumnezeu. Zi şi noapte le stătea în faţă scena aceea îngrozitoare din odaia de judecată, când ei strigaseră: "Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri" (Mat. 27,25). Niciodată nu va mai putea să fie ştearsă din mintea lor amintirea acelei scene. Niciodată nu vor mai putea să doarmă liniştiţi.
82:19 Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: "Tatăl Tău Te cheamă", Mântuitorul ieşi din mormânt prin viaţa care era în Sine Însuşi. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai înainte: "Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau... Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi". Acum s-a împlinit profeţia pe care El o rostise în faţa preoţilor şi conducătorilor: "Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica" (Ioan 10,17-18; 2,19).
82:20 Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: "Eu sunt învierea şi viaţa". Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viaţa lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus şi până la cea mai neînsemnată fiinţă însufleţită, toate îşi primesc viaţa de la Izvorul vieţii. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună: "Am puterea să-Mi dau viaţa, şi am putere să o iau din nou". În dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morţii.
82:21 Hristos a înviat din morţi ca cel dintâi rod al celor adormiţi. El era antitipul snopului de legănat, iar învierea Lui a avut loc
82:22 tocmai în ziua de care snopul de legănat trebuia să fie adus înaintea Domnului. Timp de mai mult de o mie de ani s-a făcut această ceremonie simbolică. Se adunau din câmpurile gata de secerat primele spice de grâu copt, iar, când oamenii mergeau la Ierusalim pentru Paşte, snopul din cele dintâi roade era legănat înaintea Domnului ca un dar de mulţumire. Numai după ce se aducea acest dar se putea secera grâul, ca apoi să poată fi adunat în snopi. Snopul înfăţişat Domnului preînchipuia secerişul. Tot astfel şi Hristos, ca întâiul rod, înfăţişa marele seceriş spiritual ce trebuia să se adune pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Învierea Lui este tipul şi garantul învierii tuturor celor neprihăniţi, care au ador-mit. "Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El" (1 Tes. 4,14).
82:23 Atunci când Hristos a înviat, El a eliberat din mormânt o mulţime de captivi. Cutremurul de la moartea Lui deschisese mormintele şi, când El a înviat, ei au venit afară cu El. Aceştia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisiseră despre adevăr. De astă dată, urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase din morţi.
82:24 În timpul lucrării Sale, Isus readuse morţii la viaţă. Înviase pe fiul văduvei din Nain, pe fiica unui bărbat de frunte şi pe Lazăr. Dar aceştia nu erau îmbrăcaţi în nemurire. După învierea lor, erau încă supuşi morţii. Dar aceia care au ieşit din mormânt la învierea lui Hristos erau ridicaţi la viaţă veşnică. Ei s-au înălţat cu El, ca trofee ale biruinţei Sale asupra morţii şi mormântului. "Aceştia", a spus Hristos, "nu mai sunt robii lui Satana, i-am răscumpărat. I-am adus din mormânt ca cel dintâi rod al puterii Mele, pentru a fi cu Mine acolo unde sunt şi Eu, să nu mai vadă niciodată moartea şi să nu mai guste suferinţa."
82:25 Aceştia au mers în cetate şi s-au arătat multora, spunând: "Hristos a înviat din morţi, şi noi am înviat cu El". În felul acesta a fost imortalizat adevărul sfânt al învierii. Sfinţii înviaţi au mărturisit că sunt adevărate cuvintele: "Morţii Tăi vor învia! Trupurile Tale moarte se vor scula!" Învierea lor a fost o ilustrare a împlinirii profeţiei: "Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi" (Is. 26,19).
82:26 Pentru cel credincios, Hristos este învierea şi viaţa. În Mântuitorul nostru s-a recâştigat viaţa care se pierduse prin păcat, deoarece El are viaţă în Sine
82:27 pentru a învia pe acela pe care El voieşte. El este învestit cu dreptul de a da nemurire. Viaţa pe care a depus-o în firea omenească o ia din nou şi o dă omenirii. "Eu am venit", zicea El, "ca ei să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug." "Oricine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va mai fi sete, ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică." "Cine mănâncă trupul Meu şi bea din sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îi voi învia în ziua de apoi." (Ioan 10,10; 4,14; 6,54).
82:28 Pentru credincioşi, moartea este ceva de mică însemnătate. Hristos vorbeşte despre ea ca şi cum ar fi o clipă. "Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea." Pentru creştini, moartea nu este decât un somn, o clipă de tăcere şi de întuneric. Viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, şi când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă." (Ioan 8,51.52; Col. 3,4).
82:29 Glasul care a strigat de pe cruce: "S-a isprăvit" a fost auzit de cei morţi. El a străbătut zidurile mormântului şi i-a îndemnat pe cei adormiţi să se ridice. Tot aşa se va întâmpla şi atunci când glasul lui Hristos se va auzi din cer. Glasul acela va pătrunde în morminte şi le va deschide încuietorile, iar cei morţi în Hristos vor învia. La învierea lui Hristos, s-au deschis câteva morminte, dar, la a doua Lui venire, toţi morţii cei scumpi vor auzi glasul Lui şi se vor arăta la viaţă plină de slavă nepieritoare. Aceeaşi putere, care L-a înviat pe Hristos din mormânt, va învia şi biserica Lui şi o va proslăvi împreună cu El, punând-o mai presus de toate domniile, de toate puterile, de orice nume care se numeşte, nu numai în lumea aceasta, dar şi în lumea viitoare.