72:7 Hristos ştia că sosise timpul ca El să plece din lumea aceasta, să meargă la Tatăl. Şi, fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. Umbra crucii se lăsa deja peste El, iar inima Îi era chinuită de durere. Ştia că va fi părăsit în ceasul în care va fi trădat. Ştia că va fi omorât prin cel mai umilitor mijloc la care erau supuşi criminalii. Cunoştea nerecunoştinţa şi cruzimea acelora pe care venise să-i salveze. Cunoştea cât de mare era sacrificiul pe care trebuia să-l facă şi pentru câţi acesta va fi în zadar. Ştiind tot ce urma să se întâmple, fără îndoială, ar fi putut să fie apăsat de gândul propriei umilinţe şi suferinţe. Dar El i-a privit pe cei doisprezece care fuseseră cu El ca fiind ai Săi şi care urmau să fie lăsaţi să lupte în lume, după ce vor fi trecut ocara, întristarea şi chinurile Lui. Gândurile cu privire la cele ce avea să sufere erau întotdeauna legate de ucenicii Săi. El nu Se gândea la Sine. Mintea Îi era mai mult stăpânită de grija pentru ei.