67:1 Cap. 66 - Controversa
67:2 PREOŢII ŞI CONDUCĂTORII ascultaseră în tăcere mustrările atât de pătrunzătoare ale lui Hristos. Ei nu puteau să respingă acuzaţiile. Dar erau cu atât mai hotărâţi să-L prindă în cursă şi, urmărind aceasta, au trimis la El iscoade, unii "care se prefăceau că sunt neprihăniţi, ca să-L prindă cu vorba şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi pe mâna puterii dregătorului". Ei n-au trimis pe fariseii bătrâni, pe care Isus îi întâlnise adesea, ci tineri zeloşi şi înflăcăraţi, crezând că Hristos nu-i cunoştea. Aceştia erau însoţiţi de câţiva irodieni, care trebuiau să asculte cuvintele lui Hristos, ca să poată mărturisi împotriva Lui la judecată. Fariseii şi irodienii fuseseră vrăjmaşi neîmpăcaţi, dar acum se uniseră împotriva lui Hristos.
67:3 Fariseii murmuraseră totdeauna împotriva tributului pe care romanii îl cereau de la ei. Ei socoteau plătirea tributului ca fiind împotriva Legii lui Dumnezeu. Acum au avut ocazia de a-I întinde o cursă lui Isus. Iscoditorii au venit la El şi, cu o aparentă sinceritate, ca şi cum ar fi dorit să-şi cunoască datoria, au spus: "Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi pe oameni drept şi că nu cauţi la faţa oamenilor, că-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?"
67:4 Cuvintele: "Ştim că vorbeşti şi că înveţi pe oameni drept", dacă ar fi fost sincere, ar fi fost o minunată recunoaştere. Dar erau rostite pentru a înşela; cu toate acestea, mărturisirea lor era adevărată. Fariseii ştiau că Hristos vorbea şi învăţa pe oameni adevărul şi după mărturisirea lor vor fi judecaţi.
67:5 Cei care-L întrebaseră pe Isus credeau că îşi ascunseseră scopul destul de bine; dar Isus a citit în inima lor ca într-o carte deschisă şi le-a descoperit făţărnicia. "Pentru ce Mă ispitiţi?" le-a zis El, dându-le astfel un semn pe care ei nu-l ceruseră, arătând că El descoperise planul lor ascuns. Ei au fost şi mai mult încurcaţi când a adăugat: "Arătaţi-Mi un ban"; au adus banul şi El i-a întrebat: "Al cui chip şi ale cui slove sunt scrise pe el?" "Ale Cezarului", au răspuns ei. Arătând inscripţia de pe ban, Isus a zis: "Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu".
67:6 Iscoditorii se aşteptau ca Isus să răspundă la întrebarea lor direct, într-un fel sau altul. Dacă El ar fi zis: Nu se cade să plătiţi bir cezarului, ar fi fost pârât la autorităţile romane şi arestat ca instigator la rebeliune. Iar în cazul în care ar fi zis: Se cade să plătiţi bir, aveau de gând să-L acuze înaintea poporului că Se împotriveşte Legii lui Dumnezeu. Acum însă se simţeau înfrânţi şi încurcaţi. Planurile le fuseseră zădărnicite. Răspunsul scurt, primit la întrebarea lor, i-a lăsat fără cuvânt.
67:7 Răspunsul lui Hristos n-a fost ales ca o cale uşoară de scăpare, ci era un răspuns sincer la întrebare. Ţinând în mână banul roman, pe care erau imprimate numele şi chipul Cezarului, El a declarat că, întrucât trăiau sub ocrotirea puterii romane, ei trebuiau să dea acelei puteri sprijinul cerut, atâta vreme cât acesta nu venea în conflict cu o datorie mai înaltă. Deşi supuşi paşnici faţă de legile ţării, ei trebuiau să dea ascultare în primul rând lui Dumnezeu.
67:8 Cuvintele lui Hristos: "Daţi... lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" era o aspră mustrare pentru iudeii intriganţi. Dacă şi-ar fi împlinit cu credincioşie datoriile faţă de Dumnezeu, ei n-ar fi ajuns o naţiune lepădată, supusă unei puteri străine. Nici un steag roman n-ar fi fluturat deasupra Ierusalimului, nici o santinelă romană n-ar fi stat la porţile lui, nici un guvernator roman n-ar fi dormit înăuntrul zidurilor lui. Naţiunea iudaică plătea pedeapsa îndepărtării de Dumnezeu.
67:9 Când fariseii au auzit răspunsul lui Hristos, "miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat şi au plecat". El le-a mustrat făţărnicia şi
67:10 îngâmfarea şi, în acelaşi timp, a stabilit un mare principiu, un principiu care precizează lămurit limitele datoriei omului faţă de cârmuirea civilă şi datoriile lui faţă de Dumnezeu. În mintea multora, o chestiune încurcată a fost lămurită. De aici înainte, ei au păstrat mereu principiul cel drept. Şi cu toate că mulţi au plecat nemulţumiţi, ei au văzut că principiul care se afla la baza întrebării a fost clar stabilit şi s-au mirat de discernământul lui Isus.
67:11 Abia au fost aduşi la tăcere, că saducheii au şi venit cu întrebările lor viclene. Cele două partide erau în vrăjmăşie neîmpăcată unul cu celălalt. Fariseii erau adepţii rigizi ai tradiţiei. Ei erau scrupuloşi în ceremonii exterioare, stăruitori în spălări rituale, în posturi, în rugăciuni lungi şi milostenii bătătoare la ochi. Dar Hristos a declarat că ei desfiinţau Legea lui Dumnezeu, ţinând ca doctrină porunci omeneşti. Gruparea lor se caracteriza prin bigotism şi făţărnicie; totuşi, printre ei se aflau şi oameni cu adevărată evlavie, care au primit învăţăturile lui Hristos şi au devenit ucenici ai Lui. Saducheii respingeau tradiţiile fariseilor. Mărturiseau că ei cred cea mai mare parte din Scripturi şi fac din ele o regulă de viaţă; dar, de fapt, erau necredincioşi şi materialişti.
67:12 Saducheii tăgăduiau existenţa îngerilor, învierea morţilor şi doctrina despre viaţa viitoare, cu răsplata şi pedeapsa ei. În toate punctele acestea se deosebeau de farisei. Între cele două partide, învierea era îndeosebi un subiect de conflict. Fariseii credeau cu putere în înviere, dar, în discuţiile acestea,
67:13 vederile lor cu privire la viaţa viitoare îşi pierduseră toată claritatea. Moartea devenise pentru ei o taină inexplicabilă. Neputinţa lor de a răspunde la argumentele saducheilor dădea naştere la o iritare continuă. Discuţiile dintre cele două partide duceau adesea la certuri grele, care îi lăsau mai înstrăinaţi decât înainte.
67:14 Saducheii erau mult mai puţini la număr decât adversarii lor şi nu aveau o influenţă atât de puternică asupra oamenilor de rând; dar mulţi dintre ei erau bogaţi şi aveau influenţa pe care o dă bogăţia. În rândul lor se găseau majoritatea preoţilor şi dintre ei se alegea de obicei marele preot. Aceasta se făcea totuşi cu condiţia expresă ca ideile lor sceptice să nu fie scoase în evidenţă. Din cauza numărului şi popularităţii fariseilor, era necesar ca saducheii să accepte, de formă, învăţăturile lor când deţineau o slujbă preoţească; dar, chiar prin faptul că puteau să fie aleşi pentru o astfel de slujbă, se dădea putere rătăcirii lor.
67:15 Saducheii lepădau învăţătura lui Isus. El era condus de principii pe care ei nu voiau să le admită când se manifestau în felul acesta, iar învăţăturile Lui cu privire la Dumnezeu şi viaţa viitoare contraziceau teoriile lor. Ei credeau în Dumnezeu ca singura fiinţă superioară omului, dar susţineau că o providenţă atotconducătoare şi o preştiinţă divină l-ar lipsi pe om de libertatea morală şi l-ar aduce la starea de rob. Ei credeau că, după ce l-a creat pe om, Dumnezeu l-a lăsat singur, independent faţă de o influenţă superioară. Susţineau că omul era liber să-şi conducă viaţa şi să dirijeze evenimentele lumii, că soarta omului era în mâna lui. Tăgăduiau că Duhul lui Dumnezeu lucrează prin eforturile omeneşti sau prin mijloace naturale. Şi totuşi ei susţineau că, prin folosirea corectă a puterilor sale naturale, omul poate fi înălţat şi iluminat; că, printr-o disciplină riguroasă, viaţa poate fi curăţită.
67:16 Ideile lor despre Dumnezeu le influenţau caracterul. După concepţia lor, El n-avea nici un interes faţă de om şi, ca urmare, nici ei nu aveau vreo consideraţie unul faţă de altul, ci erau foarte dezbinaţi. Refuzând să recunoască influenţa Duhului Sfânt asupra acţiunii omului, duceau lipsă de puterea Lui în viaţa lor. Asemenea celorlalţi iudei, se lăudau mult cu dreptul lor de naştere ca fii ai lui Avraam şi cu credincioşia lor strictă faţă de cerinţele legii; dar erau lipsiţi de adevăratul spirit al legii, de credinţa şi de mila lui Avraam. Simpatiile lor naturale erau mărginite la un cerc restrâns. Ei credeau că este posibil pentru toţi oamenii să-şi câştige
67:17 bunurile şi binecuvântările vieţii; inima lor nu era mişcată de lipsurile şi suferinţele altora. Trăiau pentru ei înşişi.
67:18 Prin cuvintele şi faptele Sale, Hristos mărturisea despre o putere divină, care produce rezultate supranaturale, despre o viaţă viitoare, dincolo de cea prezentă, despre Dumnezeu ca Tată al oamenilor, având grijă totdeauna de nevoile lor. El descoperea lucrarea puterii divine în milostenie şi îndurare, care mustra purtarea egoistă a saducheilor. El învăţa că, atât pentru binele imediat al omului, cât şi pentru cel veşnic, Dumnezeu influenţează inima prin Duhul Sfânt. A arătat greşeala de a ne încrede în puterea omenească pentru schimbarea caracterului, care poate fi săvârşită numai de Duhul lui Dumnezeu.
67:19 Saducheii erau hotărâţi să discrediteze această învăţătură. Căutând o dispută cu Isus, au fost siguri că puteau să-L facă să-Şi piardă reputaţia, chiar dacă nu izbuteau să-L condamne. Subiectul ales pentru dispută a fost învierea. Dacă era de acord cu ei, atunci era în şi mai mare vrăjmăşie cu fariseii. Dacă Se deosebea de ei, intenţionau să-I ia învăţătura în râs.
67:20 Saducheii voiau să spună că, dacă trupul se compune din aceleaşi particule de materie şi în starea nemuritoare, şi în cea muritoare, atunci când învie din morţi va trebui să aibă carne şi sânge şi să reia viaţa întreruptă pe pământ. În cazul acesta, conchideau ei, va trebui ca legăturile de pe pământ să fie reluate şi toate lucrurile să se unească din nou, căsătoriile să fie continuate şi toate lucrurile să aibă loc la fel ca înainte de moarte, slăbiciunile şi pasiunile acestei vieţi fiind continuate în viaţa viitoare.
67:21 Ca răspuns la întrebarea lor, Isus a ridicat vălul care acoperea viaţa viitoare. "La înviere", a zis El, "nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer." El a arătat că saducheii erau greşiţi în credinţa lor. Bazele raţionamentului lor erau false. "Vă rătăciţi", a adăugat El, "pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu." El nu i-a acuzat cum i-a acuzat pe farisei de făţărnicie, ci de necredinţă.
67:22 Saducheii se lăudau că, dintre toţi oamenii, ei ţin cel mai mult la Scripturi. Dar Isus a arătat că ei nu cunoscuseră adevăratul lor înţeles. Cunoştinţa aceasta trebuia să fie explicată prin lumina dată de Duhul Sfânt. El le-a declarat că lipsa lor de cunoştinţe cu privire la Scripturi şi la puterea lui Dumnezeu era cauza
67:23 confuziei lor asupra credinţei şi a întunecimii lor spirituale. Ei căutau să reducă tainele lui Dumnezeu la măsura raţiunii lor mărginite. Hristos i-a invitat să-şi deschidă mintea faţă de adevărurile sfinte, care puteau să le lărgească şi să le întărească înţelegerea. Mii de oameni devin necredincioşi, pentru că mintea lor mărginită nu poate cuprinde tainele lui Dumnezeu. Ei nu pot să explice minunata putere dumnezeiască ce se vede în lucrările Sale, de aceea leapădă dovezile unei asemenea puteri, atribuindu-le forţelor naturale, pe care le înţeleg şi mai puţin. Singura cheie a tainelor care ne înconjoară este recunoaşterea prezenţei şi puterii lui Dumnezeu în tot ce ne înconjoară. Oamenii au nevoie să-L cunoască pe Dumnezeu ca fiind Creatorul universului, Acela care porunceşte şi face totul. Ei au nevoie de o viziune mai largă asupra caracterului, tainelor şi mijloacelor folosite de El.
67:24 Hristos le-a declarat ascultătorilor Săi că, dacă nu ar fi fost învierea din morţi, Scripturile în care ei mărturiseau a crede nu ar fi fost de nici o valoare. El a zis: "Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când a zis: 'Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov'? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii". Dumnezeu priveşte lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi. El vede de la început sfârşitul şi priveşte rezultatul lucrării Sale ca şi când ar fi deja realizat. Preţioşi în ochii lui Dumnezeu sunt aceia care au murit, începând cu Adam, şi toţi sfinţii care vor mai muri vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor ieşi din mormânt la viaţa nemuritoare. Dumnezeu va fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Său. Între Dumnezeu şi sfinţii înviaţi va fi o legătură duioasă şi strânsă. Starea aceasta, prevăzută în planul Său, pentru El există deja. Pentru El, morţii trăiesc.
67:25 Prin cuvintele lui Hristos, saducheii au fost aduşi la tăcere. Ei nu mai puteau să-I răspundă. Nu rostise nici un cuvânt de care ei să se poată folosi în vreun fel pentru a-L condamna. Adversarii Lui nu câştigaseră altceva decât dispreţul oamenilor.
67:26 Cu toate acestea, fariseii nu şi-au pierdut nădejdea de a-L face să spună ceva pe care să-l folosească împotriva Lui. Au găsit un cărturar care să-L întrebe pe Isus care dintre Cele Zece Porunci ale legii este de mai mare însemnătate.
67:27 Fariseii înălţaseră primele patru porunci, care arată datoria omului faţă de Creatorul lui, ca fiind de o însemnătate mai mare decât celelalte şase, care definesc datoria omului faţă de semenul său. Drept urmare,
67:28 stăteau destul de rău în ce priveşte evlavia practică. Isus le arătase oamenilor marea lor lipsă şi-i învăţase că au nevoie de fapte bune, declarând că pomul se cunoaşte după roade. Pentru motivul acesta, El fusese acuzat că înalţă ultimele şase porunci deasupra primelor patru.
67:29 Învăţătorul legii s-a apropiat de Isus cu o întrebare directă: "Care este cea dintâi dintre toate poruncile?" Răspunsul lui Hristos a fost direct şi puternic: "Cea dintâi este aceasta: 'Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn'; şi 'Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta'". Aceasta este prima poruncă. A doua este asemenea cu cea dintâi, a zis Hristos, deoarece izvorăşte din ea: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este poruncă mai mare decât aceasta". "În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii."
67:30 Primele patru porunci din Cele Zece sunt rezumate în această mare învăţătură: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta". Ultimele şase sunt cuprinse în cealaltă: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Aceste două porunci sunt o expresie a principiului iubirii. Cea dintâi nu poate fi ţinută, iar a doua să fie călcată; nici a doua nu poate fi ţinută, iar cea dintâi călcată. Dacă Dumnezeu are locul ce I se cuvine în inima noastră, atunci şi semenului nostru îi vom da locul potrivit şi îl vom iubi ca pe noi înşine. Numai atunci când Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice vom putea să-l iubim pe semenul nostru fără părtinire.
67:31 Întrucât toate poruncile sunt cuprinse în iubirea faţă de Dumnezeu şi om, încălcarea oricărui precept al legii înseamnă nesocotirea acestui principiu. În felul acesta, Hristos i-a învăţat pe ascultătorii Săi că Legea lui Dumnezeu nu este o sumă de precepte despărţite unul de altul, dintre care unele sunt de mai mare însemnătate, pe când altele sunt de mai mică însemnătate, putând fi trecute cu vederea fără a atrage pedeapsa. Domnul nostru prezintă primele patru şi ultimele şase porunci ca un tot dumnezeiesc şi spune că iubirea de Dumnezeu va fi arătată prin ascultarea de toate poruncile Lui.
67:32 Cărturarul care-L întrebase pe Isus cunoştea bine legea şi a rămas uimit de cuvintele Lui. El nu se aştepta ca Isus să dovedească o cunoaştere atât de adâncă şi desăvârşită din Scriptură. El câştigase o mai cuprinzătoare înţelegere a principiilor care stau la baza preceptelor sfinte. Înaintea preoţilor şi conducătorilor adunaţi, el a recunoscut cu sinceritate că Hristos dăduse o dreaptă interpretare legii, zicând:
67:33 "Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul în afară de El, şi că a-L iubi cu toată inima,
67:34 cu tot cugetul, cu tot sufletul şi cu toată puterea şi a iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele."
67:35 Înţelepciunea răspunsului lui Hristos l-a convins pe cărturar. El ştia că religia iudeilor constă mai degrabă din ceremonii exterioare decât din evlavie lăuntrică. El îşi dădea seama într-o măsură oarecare că simplele sacrificii ceremoniale şi vărsarea de sânge pentru ispăşirea păcatului nu aveau nici o valoare în ele însele, dacă lipsea credinţa. Iubirea, ascultarea de Dumnezeu şi respectarea neegoistă a omului îi apăreau ca fiind de mai mare valoare decât toate aceste ritualuri. Dis-poziţia acestui om de a recunoaşte corectitudinea raţionamentului lui Hristos şi răspunsul hotărât şi prompt dat în faţa oamenilor arătau un spirit cu totul deosebit de acela al preoţilor şi conducătorilor. Inima lui Isus s-a umplut de milă faţă de cărturarul cinstit, care îndrăznise să înfrunte încruntarea preoţilor şi ameninţările conducătorilor, pentru a rosti convingerile inimii lui. Isus a văzut că răspunsese cu pricepere şi i-a zis: "Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu".
67:36 Cărturarul era aproape de Împărăţia lui Dumnezeu, în sensul că recunoştea că faptele neprihănirii sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu decât arderile de tot şi jertfele. Dar avea nevoie să recunoască, de asemenea, caracterul divin al lui Hristos şi, prin credinţa în El, să primească putere pentru a face faptele neprihănirii. Serviciul ritual nu era de nici o valoare, dacă nu era legat de Hristos prin credinţă vie. Nici Legea Morală nu-şi ajunge scopul, dacă nu este înţeleasă în legătura ei cu Mântuitorul. Hristos a arătat de repetate ori că Legea Tatălui Său conţine ceva mai adânc decât porunci pline de autoritate. În lege este întrupat acelaşi principiu care este descoperit în Evanghelie. Legea scoate în evidenţă datoria omului şi-i descoperă vinovăţia. El trebuie să caute la Hristos atât iertarea, cât şi puterea de a împlini ceea ce cere Legea.
67:37 Fariseii se apropiaseră de Hristos când El a răspuns la întrebarea cărturarului. Acum, întorcându-Se către ei, le-a pus o întrebare: "Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?" Întrebarea aceasta urmărea să-i determine să-şi exprime convingerile cu privire la Mesia - să arate că Îl priveau doar ca pe un om sau ca pe Fiul lui Dumnezeu. Un cor de glasuri răspunse: "Fiul lui David!" Acesta era titlul pe care profeţia îl dăduse lui Mesia. Când Isus Şi-a descoperit divinitatea prin minunile Sale puternice, când i-a vindecat pe bolnavi şi i-a înviat pe morţi, oamenii s-au întrebat unul pe altul: "Nu este acesta Fiul lui David?" Femeia siro-feniciană, orbul Bartimeu şi mulţi alţii strigaseră la El după ajutor: "Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David" (Mat. 15,22). În timp ce intra călare în Ierusalim, El fusese proslăvit cu
67:38 strigăte voioase: "Osana, Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului" (Mat. 21,9). Iar copilaşii din templu repetaseră în ziua aceea strigătele pline de voie bună. Dar mulţi dintre cei care-L numeau pe Isus Fiul lui David nu recunoşteau divinitatea Lui. Ei nu înţelegeau că Fiul lui David era şi Fiul lui Dumnezeu.
67:39 Ca răspuns la declaraţia că Hristos era Fiul lui David, Isus a zis: "Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul [Duhul Inspiraţiei de la Dumnezeu], Îl numeşte Domn, când zice: Domnul a zis Domnului Meu: 'Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale'? Deci dacă David Îl numeşte Domn, cum este El Fiul lui? Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări."