66:1 Cap. 65 - Templul curăţit din nou
66:2 LA ÎNCEPUTUL LUCRĂRII SALE, Hristos izgonise din templu pe aceia care îl spurcau prin negustoria lor nesfântă; iar înfăţişarea Sa hotărâtă şi dumnezeiască adusese groază în inima negustorilor înşelători. La sfârşitul lucrării Sale, El a mers din nou la templu şi l-a găsit mai profanat ca înainte. Curtea din afara templului era ca un întins obor de vite. Certurile mânioase dintre negustori se amestecau cu mugetele animalelor şi cu zăngănitul banilor; printre ele, se auzea glasul celor care oficiau slujba sfântă. Demnitarii templului erau ei înşişi angajaţi în vânzări, cumpărări şi schimburi de bani. Erau stăpâniţi atât de mult de lăcomia lor de bani, încât în ochii lui Dumnezeu nu erau mai buni decât hoţii.
66:3 Prea puţin îşi dădeau seama preoţii şi conducătorii de solemnitatea lucrării pe care erau chemaţi să o împlinească. La fiecare Paşte şi Sărbătoare a Corturilor, mii de animale erau înjunghiate şi sângele lor era luat de preoţi şi turnat pe altar. Iudeii se obişnuiseră cu jertfa de sânge şi aproape pierduseră din vedere faptul că tocmai păcatul făcea necesar să se verse sângele animalelor. Ei nu înţelegeau că aceasta preînchipuia sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu,
66:4 care avea să fie vărsat pentru viaţa lumii, şi că, prin aducerea de jertfe, oamenii trebuiau să fie îndreptaţi către un Răscumpărător răstignit.
66:5 Isus a privit animalele nevinovate aduse pentru jertfă şi a văzut că iudeii făcuseră din marile lor adunări scene pentru vărsarea de sânge şi cruzime. În locul unei umilite pocăinţe de păcat, ei înmulţiseră jertfirea de animale, ca şi cum Dumnezeu putea să fie onorat printr-o slujire nemiloasă. Preoţii şi conducătorii îşi împietriseră inimile prin egoism şi avariţie. Simbolurile care arătau către Mielul lui Dumnezeu ajunseseră pentru ei un mijloc de câştig. În felul acesta, în ochii oamenilor, sfinţenia serviciului de jertfă fusese în mare parte distrusă. Indignarea lui Isus fusese stârnită; El ştia că sângele Său, care foarte curând trebuia să fie vărsat pentru păcatele oamenilor, urma să fie tot atât de puţin apreciat de preoţi şi bătrâni ca sângele animalelor pe care ei îl făceau să curgă necontenit.
66:6 Hristos vorbise prin profeţi împotriva acestor practici. Samuel spusese: "Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor". Şi Isaia, văzând în viziune profetică apostazia iudeilor, li se adresează ca unor conducători ai Sodomei şi Gomorei: "Ascultaţi Cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! Ce-mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile?" "Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă. Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă" (1 Sam. 15,22; Is. 1,10-12.16.17).
66:7 Acela care dăduse aceste profeţii repeta acum pentru ultima dată avertizarea. Ca împlinire a profeţiei, poporul Îl proclamase pe Isus rege al lui Israel. El primise închinarea lor şi acceptase rolul de rege. El trebuia să Se poarte astfel. El ştia că eforturile Sale de a reforma o preoţie coruptă aveau să fie în zadar; cu toate acestea, El trebuia să-Şi facă lucrarea; acelui popor necredincios, trebuia să i se dea dovada misiunii Sale divine.
66:8 Încă o dată privirea pătrunzătoare a lui Isus a trecut pe deasupra curţii profanate a templului. Toţi ochii s-au întors spre El. Preoţi şi conducători, farisei
66:9 şi neamuri L-au privit cu uimire şi teamă pe Acela care stătea în faţa lor în măreţia Împăratului cerului. Dumnezeirea a străfulgerat natura omenească, învestindu-L pe Hristos cu o demnitate şi o slavă pe care El nu le mai manifestase înainte. Aceia care stăteau mai aproape de El s-au dat înapoi atât cât le-a îngăduit mulţimea. Afară de câţiva dintre ucenicii Săi, toţi s-au retras şi Mântuitorul a rămas singur. Orice zgomot încetase. Tăcerea adâncă părea insuportabilă. Hristos vorbi cu o putere care îi zgudui pe oameni ca o furtună puternică. "Este scris: 'Casa Mea se va chema o casă de rugăciune', dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari." Glasul Lui părea un foc care mistuie. A poruncit cu autoritate: "Ridicaţi acestea de aici" (Ioan 2,16).
66:10 Cu trei ani mai înainte, conducătorii templului se ruşinaseră de fuga lor la porunca lui Isus. De atunci, s-au mirat mereu de propria frică şi de faptul că ascultaseră fără cârtire de un Om umil.
66:11 Şi-au dat seama că nu trebuia să se mai repete această supunere nedemnă. Cu toate acestea, acum erau mai îngroziţi decât înainte şi au ascultat porunca lui Isus cu o grabă mai mare. Nimeni nu îndrăznea să-I pună la îndoială autoritatea. Preoţii şi negustorii au fugit dinaintea Lui, luând cu ei şi vitele.
66:12 În drumul lor, au fost întâlniţi de o mulţime de oameni care veneau cu bolnavii lor şi întrebau de Marele Vindecător. Vestea adusă de oamenii care fugeau i-a făcut pe câţiva dintre ei să se întoarcă. Se temeau să-L întâlnească pe Acela atât de puternic, a cărui simplă privire îi izgonise din faţa Lui pe preoţi şi pe conducători. Dar un mare număr de oameni se îmbulzeau prin mulţimea grăbită, doritori să ajungă la Acela care era unica lor nădejde. Când mulţimea a fugit din templu, mulţi rămăseseră în urmă. Acestora li s-au adăugat acum nou-veniţii. Din nou s-a umplut curtea templului de bolnavi şi muribunzi, din nou Isus i-a ajutat.
66:13 După un timp, preoţii şi conducătorii au îndrăznit să se întoarcă la templu. Îndată ce a trecut panica, au fost cuprinşi de nelinişte, vrând să cunoască următorul pas al lui Isus. Se aşteptau ca El să ia tronul lui David. Revenind încet la templu, au auzit glasurile bărbaţilor, femeilor şi copiilor care Îl lăudau pe Dumnezeu. O dată intraţi, au rămas uimiţi de priveliştea minunată. Ei au văzut că bolnavii erau vindecaţi, orbii căpătau vedere, surzii auzeau şi ologii săreau de bucurie. Copiii mai ales îi întreceau pe toţi în voie bună. Isus îi vindecase de bolile lor. El îi luase în braţe, primise sărutul lor de iubire, plin de recunoştinţă, iar unii dintre ei adormiseră la pieptul Lui, pe când îi învăţa pe oameni. Acum, cu glasuri voioase, Îi aduceau cinste. Repetau osanalele din ziua trecută şi fluturau biruitori ramuri de finic înaintea Mântuitorului. Templul suna şi răsuna de strigătele lor: "Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!" "Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor." (Ps. 118,26; Zah. 9,9). "Osana, Fiul lui David!"
66:14 Aceste glasuri fericite şi nestingherite erau o ofensă pentru conducătorii templului. Ei s-au hotărât să oprească o asemenea demonstraţie. Ei le spuneau oamenilor că templul lui Dumnezeu este profanat de picioarele copiilor şi de strigătele lor voioase. Văzând că vorbele lor nu fac nici o impresie asupra poporului, conducătorii au făcut apel la Hristos: "Auzi ce zic aceştia?" "Da", le-a răspuns Isus. "Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: 'Tu ai scos laudă din gura pruncilor şi din gura
66:15 celor ce sug'?" Profeţia arătase mai dinainte că Hristos trebuia să fie făcut rege şi cuvântul acesta trebuia să se împlinească. Preoţii şi conducătorii lui Israel refuzaseră să vestească slava lui Dumnezeu, care făcuse din copii martori ai Săi. Dacă glasul copiilor ar fi fost adus la tăcere, stâlpii templului ar fi strigat laudă Mântuitorului.
66:16 Fariseii erau foarte încurcaţi şi neliniştiţi. De astă dată, poruncea Acela pe care ei nu-L puteau intimida. Isus luase poziţia de păzitor al templului. Niciodată mai înainte nu-Şi însuşise o autoritate regală ca acum. Niciodată nu avuseseră cuvintele şi faptele Lui o putere atât de mare. El făcuse minuni în tot Ierusalimul, dar niciodată într-un chip atât de solemn şi impresionant. În prezenţa oamenilor care fuseseră martori ai faptelor Lui minunate, preoţii şi conducătorii nu îndrăzneau să I se arate pe faţă ca vrăjmaşi. Deşi înfuriaţi şi ruşinaţi de răspunsul Lui, nu erau în stare să mai facă ceva în ziua aceea.
66:17 A doua zi dimineaţa, membrii Sinedriului s-au sfătuit iarăşi ce să facă împotriva lui Isus. Cu trei ani înainte, ei ceruseră un semn al mesianităţii Lui. De atunci, El făcuse lucruri mari prin toată ţara. Vindecase pe bolnavi, hrănise în chip minunat mii de oameni, umblase pe valuri şi liniştise marea înfuriată. Deseori citise în inima oamenilor ca într-o carte deschisă; izgonise demoni, înviase morţi. Conducătorii aveau înaintea lor dovezile mesianităţii Sale. Ei s-au hotărât acum să nu ceară nici un semn al autorităţii Lui, ci să smulgă de la El o recunoaştere sau o declaraţie prin care să-L poată condamna.
66:18 Mergând la templu, unde El îi învăţa pe oameni, au început să-L întrebe: "Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?" Ei se aşteptau ca El să susţină că autoritatea Lui era de la Dumnezeu. O susţinere de felul acesta intenţionau să o nege. Dar Isus i-a primit cu o întrebare care, în aparenţă, aparţinea unui alt subiect şi a pus condiţia că le va răspunde dacă şi ei vor răspunde la întrebarea aceasta: "Botezul lui Ioan", a zis El, "de unde venea? Din cer sau de la oameni?"
66:19 Preoţii au văzut că se găsesc într-o dilemă din care nici un artificiu nu putea să-i scoată. Dacă ziceau că botezul lui Ioan era din cer, inconsecvenţa lor urma să apară cu şi mai multă putere. Hristos ar fi zis: De ce n-aţi crezut atunci în el? Ioan mărturiseşte despre Hristos: "Iată
66:20 Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1,29). Dacă preoţii credeau mărturia lui Ioan, cum puteau să nege mesianitatea lui Hristos? Dacă declarau adevărata lor poziţie, că lucrarea lui Ioan era de la oameni, provocau o furtună de nemulţumire, deoarece poporul ţinea la Ioan ca la un profet.
66:21 Cu viu interes, mulţimea aştepta hotărârea. Ei ştiau că preoţii susţinuseră că primesc lucrarea lui Ioan şi aşteptau ca aceştia să recunoască fără rezerve că el era trimis de Dumnezeu. Dar, după ce s-au sfătuit în taină, preoţii au hotărât să nu îşi asume vreo obligaţie. Făţarnici, voind să pară ignoranţi, ei au zis: "Nu ştim". "Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac lucrurile acestea", a zis Hristos.
66:22 Cărturarii, preoţii şi conducătorii au fost aduşi cu toţii la tăcere. Înfrânţi şi dezamăgiţi, stăteau cu fruntea încruntată, neîndrăznind să-I mai pună lui Hristos şi alte întrebări. Prin laşitate şi nehotărâre, ei pierduseră în mare parte respectul poporului, care acum se amuza văzând cum oamenii aceştia încrezuţi şi plini de îndreptăţire de sine fuseseră înfrânţi.
66:23 Toate aceste cuvine şi fapte ale lui Isus erau de mare însemnătate şi influenţa lor urma să se simtă tot mai mult după răstignirea şi înălţarea Lui. Mulţi dintre cei care cu nerăbdare aşteptaseră rezultatul întrebării lui Isus aveau să devină, în cele din urmă, ucenici ai Săi şi ei fuseseră atraşi prima dată spre El de cuvintele Lui din ziua aceea plină de evenimente. Scena din curtea templului urma să nu se şteargă din mintea lor. Contrastul dintre Isus şi marele preot, când vorbeau, era puternic. Îngâmfatul slujbaş al templului era îmbrăcat în veşminte bogate şi scumpe. Pe capul lui era o mitră scânteietoare. Prezenţa lui era maiestuoasă, părul şi barba lungă erau argintate de vârstă. Înfăţişarea lui îi umplea de teamă pe privitori. În faţa acestei auguste persoane stătea Maiestatea cerului, fără podoabe şi fără strălucire. Veşmintele Sale erau pătate de mult umblet; faţa Sa palidă exprima tristeţe şi răbdare; dar înfăţişarea Lui inspira demnitate şi bunăvoinţă, care erau în surprinzător contrast cu aerul mânios, încrezut şi îngâmfat al marelui preot. Din momentul acela, mulţi dintre cei care au fost martori ai cuvintelor şi faptelor lui Isus în templu L-au preţuit în inima lor ca pe un profet al lui Dumnezeu. Dar, pe măsură ce sentimentele poporului se întorceau de partea Lui, ura preoţilor faţă de Isus creştea. Înţelepciunea, cu care scăpase din cursele întinse pentru picioarele Lui, fiind o nouă dovadă a dumnezeirii Lui, a aprins şi mai mult mânia lor.
66:24 În lupta Sa cu rabinii, nu era scopul lui Hristos să-Şi umilească împotrivitorii. El nu era bucuros să-i vadă într-o încurcătură. El avea
66:25 de dat o învăţătură însemnată. Îi înfrânsese pe vrăjmaşii Săi, îngăduind ca ei să fie prinşi în capcana întinsă pentru El. Faptul că îşi recunoscuseră ignoranţa în ce priveşte caracterul lui Ioan Botezătorul I-a dat ocazia să vorbească şi El a folosit-o pentru a le arăta adevărata lor stare, adăugând o nouă avertizare la cele multe de mai înainte.
66:26 "Ce gândiţi?" a zis El. "Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: 'Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!' 'Nu vreau', i-a răspuns el. În urmă i-a părut rău şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: 'Mă duc, doamne', şi nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?"
66:27 Această întrebare venită pe neaşteptate i-a luat prin surprindere pe ascultători. Ei urmăriseră parabola de aproape şi acum au răspuns imediat: "Cel dintâi". Ţinând privirea hotărâtă asupra lor, Isus a răspuns cu un ton sever şi solemn: "Adevărat vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi desfrânatele l-au crezut; şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă ca să-l credeţi".
66:28 Preoţii şi conducătorii nu avuseseră cum să nu dea un răspuns corect la întrebarea lui Hristos şi în felul acesta El a obţinut poziţia lor în favoarea primului fiu. Fiul acesta îi reprezenta pe vameşi, pe aceia care erau dispreţuiţi şi urâţi de farisei. Vameşii fuseseră mari păcătoşi. Cu adevărat, ei fuseseră călcători ai Legii lui Dumnezeu, arătând în viaţa lor o totală împotrivire faţă de cererile Lui. Ei fuseseră nerecunoscători şi nesfinţi; când li s-a spus să meargă şi să lucreze în via Domnului, ei au arătat un refuz dispreţuitor. Dar, când a venit Ioan, predicând pocăinţa şi botezul, vameşii au primit solia lui şi au fost botezaţi.
66:29 Al doilea fiu îi reprezenta pe conducătorii naţiunii iudaice. Câţiva farisei se pocăiseră şi primiseră botezul lui Ioan; dar conducătorii nu voiau să recunoască faptul că el venea de la Dumnezeu. Avertizările şi mustrările lui nu i-au condus la reformă. Au lepădat sfatul lui Dumnezeu faţă de ei şi nu au fost botezaţi de el (Luca 7,30). Ei au tratat solia lui cu dispreţ. Asemenea celui de al doilea fiu, care atunci când a fost chemat a zis: "Mă duc, doamne", dar n-a mers, preoţii şi conducătorii spuneau că ascultă, dar erau neascultători. Ei făceau mare caz de evlavie, pretindeau că sunt ascultători de Legea lui Dumnezeu; dar ascultarea lor era falsă. Vameşii erau acuzaţi şi blestemaţi de farisei ca necredincioşi, dar aceştia arătau prin credinţa şi faptele lor că
66:30 mergeau în Împărăţia cerului înaintea acestor oameni plini de îndreptăţire de sine, cărora li se dăduse lumină mare, dar ale căror fapte nu corespundeau cu mărturisirea lor de evlavie.
66:31 Preoţii şi conducătorii nu era dispuşi să sufere aceste adevăruri mustrătoare; ei au tăcut, sperând totuşi că Isus va mai spune vreun lucru pe care puteau să-l întoarcă împotriva Lui; dar mai aveau încă multe să audă.
66:32 "Ascultaţi o altă pildă", a zis Hristos. "Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: 'Vor primi cu cinste pe fiul meu!' Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: 'Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui!' Şi au pus mâna pe el şi l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?"
66:33 Isus S-a adresat tuturor celor de faţă, dar au răspuns preoţii şi conducătorii. "Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde", au zis ei, "şi via o va da altor vieri, care-i vor da rodurile la vremea lor." Cei care au vorbit n-au înţeles la început aplicaţia parabolei, dar acum au văzut că singuri şi-au rostit osânda. În parabolă, gospodarul Îl înfăţişa pe Dumnezeu, via reprezenta naţiunea iudeilor, iar gardul era legea divină, care îi apăra. Turnul era un simbol al templului. Stăpânul viei făcuse toate cele necesare pentru înmulţirea rodului viei. "Ce-aş mai fi putut face viei mele", zice el, "şi nu i-am făcut?" (Is. 5,4). Astfel era reprezentată grija neobosită a lui Dumnezeu pentru Israel. Şi după cum vierii trebuiau să înapoieze stăpânului partea cuvenită din roadele viei, tot aşa şi poporul lui Dumnezeu trebuia să-L onoreze printr-o vieţuire corespunzătoare cu privilegiile lor sfinte. Dar, după cum vierii i-au omorât pe robii trimişi de stăpân ca să ceară roadele, iudeii i-au ucis pe profeţii trimişi de Dumnezeu ca să-i cheme la pocăinţă. Toţi trimişii, unul după altul, au fost omorâţi. Până la punctul acesta, parabola nu putea să fie pusă la îndoială şi, în cele ce au urmat, lucrurile nu erau mai puţin evidente. În fiul cel iubit, pe care stăpânul viei l-a trimis în cele din urmă la servii neascultători, pe care aceştia
66:34 au pus mâna şi l-au omorât, preoţii şi conducătorii au văzut un tablou clar al lui Isus şi cele ce puteau să I se întâmple. Chiar atunci ei plănuiau să-L omoare pe Acela pe care Tatăl Îl trimisese ca ultimă chemare. În pedeapsa rânduită asupra vierilor nerecunoscători, era zugrăvită soarta acelora care aveau să-L omoare pe Hristos.
66:35 Privind cu milă la ei, Mântuitorul a continuat: "N-aţi citit niciodată în Scripturi că: 'Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, şi este minunat în ochii noştri'? De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela pe care va cădea ea, îl va spulbera".
66:36 Iudeii repetaseră adeseori profeţia aceasta în sinagogă, aplicând-o lui Mesia. Hristos era Piatra unghiulară a sistemului iudaic şi a întregului plan de mântuire. Tocmai această piatră de temelie o lepădau acum clăditorii iudei, preoţii şi conducătorii lui Israel. Mântuitorul le atrăgea atenţia la profeţiile care urmau să le arate primejdia. Prin toate mijloacele posibile, El a căutat să lămurească natura faptei pe care erau gata s-o săvârşească.
66:37 Cuvintele Lui mai aveau un scop. Întrebându-i: "Când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?", Hristos urmărea ca fariseii să răspundă aşa cum au făcut. El intenţiona ca ei singuri să se osândească. Avertismentele Lui, care n-au izbutit să-i trezească la pocăinţă, aveau să le pecetluiască soarta şi El dorea ca ei să vadă că singuri îşi atrăseseră ruina. El intenţiona să le arate că Dumnezeu avea dreptate retrăgându-le privilegiile naţionale, lucru care şi începuse şi care trebuia să se termine nu numai cu distrugerea templului şi a cetăţii lor, dar şi cu împrăştierea naţiunii.
66:38 Ascultătorii au recunoscut avertizarea. Dar, fără să ţină seama de osânda pe care singuri o pronunţaseră, preoţii şi conducătorii erau gata să întregească tabloul, zicând: "Iată Moştenitorul; veniţi să-L omorâm". Dar, când au căutat să-L prindă, s-au temut de mulţime, deoarece sentimentele poporului erau în favoarea lui Hristos.
66:39 Citând profeţia despre piatra lepădată, Hristos S-a referit la o situaţie reală din istoria lui Israel. Întâmplarea avusese loc la clădirea primului templu. Cu toate că avea o aplicaţie deosebită în timpul primei veniri a lui Hristos şi ar fi trebuit să-i impresioneze cu putere deosebită pe iudei, ea are şi o învăţătură pentru noi. Când s-a zidit templul lui Solomon,
66:40 pietrele imense pentru ziduri şi temelie au fost pregătite în totul la carieră; după ce au fost duse la locul de zidire, nici o unealtă nu trebuia să le mai atingă; lucrătorii trebuiau numai să le aşeze la loc. Pentru a fi folosită la temelie, se adusese o piatră de o mărime neobişnuită şi de o formă deosebită; dar lucrătorii nu puteau să-i găsească loc şi nu voiau să o primească. Multă vreme a rămas ca piatră lepădată. Dar când meşterii au ajuns la zidirea colţului, au căutat o piatră destul de mare şi rezistentă şi de o formă potrivită, care să ocupe tocmai locul acela şi să suporte marea povară care urma să apese asupra ei. Dacă făceau o alegere neînţeleaptă pentru acel loc important, întreaga clădire urma să fie primejduită. Trebuia să se găsească o piatră în stare să reziste la influenţa soarelui, a gerului şi a furtunii. De mai multe ori au încercat diferite pietre, dar, sub apăsarea unei imense poveri, s-au sfărâmat. Altele nu puteau să sufere proba schimbărilor rapide din atmosferă. Dar, în cele din urmă, atenţia le-a fost atrasă de piatra lepădată atâta vreme. Fusese expusă la aer, soare şi furtună fără să arate cea mai slabă fisură. Zidarii au cercetat piatra. Trecuse toate probele, afară de una. Dacă putea să treacă proba presiunii, aveau să o admită ca piatră unghiulară. Proba s-a făcut. Piatra a fost acceptată, dusă la locul destinat şi s-a văzut că era potrivită exact pe locul acela. În viziune profetică, se arătase lui Isaia că această piatră era un simbol al lui Hristos. El zice:
66:41 "Sfinţiţi însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi. Şi atunci El va fi un locaş sfânt, dar şi o piatră de poticnire, o stâncă de păcătuire pentru cele două case ale lui Israel, un laţ şi o cursă pentru locuitorii Ierusalimului. Mulţi se vor poticni, vor cădea şi se vor sfărâma, vor da în laţ şi vor fi prinşi." Dus în viziune profetică până la întâia venire, profetului i s-a arătat că Hristos urma să sufere încercări şi greutăţi, simbolizate prin tratamentul suferit de piatra din capul unghiului, din templul lui Solomon. "De aceea aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: 'Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă'" (Is. 8,13-15; 28,16).
66:42 În înţelepciunea Lui nemărginită, Dumnezeu a ales piatra de temelie şi a aşezat-o. El a numit-o "temelie puternică". Întreaga lume poate aşeza pe ea poverile şi durerile ei; ea le suportă. Cu deplină siguranţă, toţi pot clădi pe ea. Hristos este "o piatră încercată". Cei care se încred în El nu vor fi dezamăgiţi. El a suportat toate probele. Vinovăţia
66:43 lui Adam şi a urmaşilor lui a apăsat asupra Sa şi El a ieşit mai mult decât biruitor asupra puterilor răului. El a dus poverile i.uncate asupra Lui de toţi păcătoşii care s-au pocăit. În Hristos, inima vinovată a aflat odihnă. El este temelia sigură. Toţi cei care se sprijină pe El se odihnesc în deplină siguranţă.
66:44 În profeţia lui Isaia, se spune despre Hristos că este atât o temelie sigură, cât şi o piatră de poticnire. Apostolul Petru, scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt, arată limpede pentru cine este Hristos o stâncă de temelie şi pentru cine este o piatră de poticnire.
66:45 "Dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Căci este scris în Scriptură: 'Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine'. Cinstea aceasta este dar pentru voi, care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, 'piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului'; şi 'o piatră de poticnire, şi o stâncă de cădere'. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi" (1 Petru 2,3-8).
66:46 Pentru cei care cred, Hristos este temelia sigură. Aceştia sunt cei care cad pe Stâncă şi se zdrobesc. Aici sunt prezentate supunerea faţă de Hristos şi credinţa în El. A cădea pe Stâncă şi a fi zdrobit înseamnă să renunţăm la neprihănirea proprie şi să mergem la Hristos cu umilinţa unui copil, pocăindu-ne de abaterile noastre şi crezând în iubirea Lui plină de iertare. Şi tot astfel, prin credinţă şi ascultare, clădim pe Hristos ca temelie a noastră.
66:47 Pe această Stâncă vie pot clădi atât iudeii, cât şi neamurile. Aceasta este singura temelie pe care putem clădi în siguranţă. Ea este destul de cuprinzătoare pentru toţi şi destul de tare pentru a susţine greutatea şi povara lumii întregi. Şi, prin legătura lui Hristos, Piatra vie, toţi cei care clădesc pe această temelie devin pietre vii. Mulţi sunt ciopliţi, lustruiţi, înfrumuseţaţi prin propriile sforţări; dar nu pot să devină "pietre vii", deoarece nu sunt în legătură cu Hristos. Fără legătura aceasta, nici un om nu poate fi mântuit. Fără viaţa lui Hristos în noi, nu putem rezista furtunii de ispite. Siguranţa noastră veşnică depinde de aşezarea clădirii pe temelia cea sigură. Astăzi, mulţi oameni clădesc pe temelii care n-au fost probate. Când cade ploaia, când bate furtuna şi se revarsă apele,
66:48 casa lor se prăbuşeşte, pentru că nu este întemeiată pe Stânca veşnică, pe Piatra din capul unghiului, Isus Hristos.
66:49 Pentru cei care "se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul", Hristos este o piatră de poticnire. Dar "piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului". Ca şi piatra lepădată, Hristos a avut de suferit în misiunea Lui pământească dispreţ şi brutalitate. El a fost "dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit..., şi noi nu L-am băgat în seamă" (Is. 53,3). Dar era aproape timpul ca El să fie proslăvit. Prin învierea din morţi, El urma să fie "dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu" (Rom. 1,4). La a doua Lui venire, avea să fie descoperit ca Domnul cerului şi al pământului. Aceia care acum se pregăteau să-L răstignească aveau să recunoască măreţia Lui. În faţa universului, Piatra lepădată avea să fie aşezată în capul unghiului.
66:50 Şi peste "oricine va cădea îl va spulbera". Oamenii care L-au lepădat pe Hristos urmau să vadă în curând cum cetatea şi naţiunea lor vor fi distruse. Slava lor urma să fie nimicită şi risipită ca praful înaintea vântului. Şi ce lucru i-a nimicit pe iudei? Tocmai stânca pe care, dacă ar fi clădit, ar fi fost siguranţa lor. Bunătatea lui Dumnezeu fusese dispreţuită, neprihănirea lepădată, iar harul neglijat. Oamenii s-au aşezat împotriva lui Dumnezeu şi tot ce ar fi fost spre mântuirea lor s-a întors spre nimicirea lor. Tot ce Dumnezeu rânduise pentru viaţă s-a dovedit a fi spre moarte. În răstignirea lui Isus de către iudei se cuprindea distrugerea Ierusalimului. Sângele vărsat pe Golgota a fost greutatea imensă care i-a afundat în ruină, pentru lumea aceasta şi pentru lumea viitoare. Aşa va fi şi în marea zi de pe urmă, când judecata va cădea asupra acelora care au lepădat harul lui Dumnezeu. Hristos, Piatra lor de poticnire, Se va arăta atunci ca un munte răzbunător. Slava feţei Sale, care pentru cel neprihănit este viaţă, va fi pentru cel rău un foc mistuitor. Pentru că a lepădat şi a dispreţuit iubirea şi harul, păcătosul va fi distrus.
66:51 Prin multe ilustraţii şi prin repetate avertismente, Isus a arătat care va fi urmarea faptului că iudeii lepădaseră pe Fiul lui Dumnezeu. În aceste cuvinte, El Se adresa tuturor acelora din toate timpurile care refuză să-L primească drept Răscumpărător al lor. Fiecare avertisment este pentru ei. Templul întinat, fiul neascultător, vierii necredincioşi, zidarii dispreţuitori se regăsesc în experienţa fiecărui păcătos. Dacă nu se pocăieşte, va avea parte de soarta pe care aceştia au preînchipuit-o.