60:1 Cap. 59 - Uneltirile preoţilor
60:2 BETANIA ERA APROAPE de Ierusalim, aşa că vestea învierii lui Lazăr a ajuns repede în cetate. Iscoadele, care au fost de faţă la săvârşirea minunii, i-au informat imediat pe conducătorii iudei de tot ce se întâmplase. A fost imediat convocată o adunare a Sinedriului, pentru a hotărî ce era de făcut. Hristos dovedise acum că avea putere asupra morţii şi mormântului. Minunea aceasta mare era dovada culminantă, dată de Dumnezeu oamenilor, că El L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru mântuirea lor. Era o demonstrare a puterii divine, care era îndestulătoare pentru a convinge orice minte stăpânită de raţiune şi de o conştiinţă luminată. Mulţi dintre cei care fuseseră de faţă la învierea lui Lazăr au ajuns să creadă în Isus. Dar ura preoţilor împotriva Lui a crescut. Ei lepădaseră toate dovezile mai mici ale dumnezeirii Lui, iar această nouă minune îi făcea să turbeze. Mortul fusese înviat în plină lumină a zilei şi în faţa unei mulţimi de martori. Cu toată iscusinţa lor, nu puteau să înlăture o asemenea dovadă. Tocmai din motivul acesta vrăjmăşia preoţilor a crescut şi mai mult. Mai mult ca oricând, acum erau hotărâţi să pună capăt lucrării lui Hristos.
60:3 Saducheii, deşi nu erau nici ei de partea lui Hristos, nu fuseseră atât de înrăiţi împotriva Lui ca fariseii. Ura lor nu fusese atât de înverşunată. Dar acum s-au alarmat de-a binelea. Ei nu
60:4 credeau în învierea morţilor. Întemeindu-se pe o aşa-numită ştiinţă, ajunseseră la concluzia că ar fi imposibil ca un trup mort să fie readus la viaţă. Dar, prin câteva cuvinte ale lui Hristos, teoria lor fusese răsturnată. Li se arătase că nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Ei nu mai vedeau nici o posibilitate de a îndepărta din mintea oamenilor impresia făcută de minune. Cum puteau să-i îndepărteze pe oameni de la Acela care izbutise să jefuiască mormântul de prada lui? S-au răspândit zvonuri mincinoase, dar minunea nu putea fi tăgăduită şi nu ştiau cum să nimicească urmările ei. Până acum, saducheii nu sprijiniseră planul de a-L omorî pe Hristos. Dar, după învierea lui Lazăr, au hotărât că numai prin moartea Lui putea să se pună odată capăt gravelor acuzaţii pe care li le aducea El.
60:5 Fariseii credeau în înviere şi ar fi trebuit să-şi dea seama că minunea aceasta era o dovadă că Mesia Se afla în mijlocul lor. Dar ei se împotriviseră totdeauna lucrării lui Hristos. De la început Îl urâseră, pentru că El demascase pretenţiile lor făţarnice. El dăduse la o parte mantaua datinilor rigide, sub care îşi ascundeau diformitatea morală. Religia curată pe care o propovăduia El condamna falsele lor pretenţii de evlavie. Ardeau de dorinţa de a se răzbuna pe El pentru mustrările Lui totdeauna întemeiate. Ei încercau să-L provoace să spună sau să facă ceva, care să le dea ocazia de a-L condamna. De câteva ori încercaseră să-L omoare cu pietre, dar El Se retrăsese în linişte şi Îl pierduseră din vedere.
60:6 Toate minunile pe care le făcuse în Sabat erau pentru binele celor suferinzi, dar fariseii căutaseră să-L condamne ca pe un călcător al Sabatului. Ei au încercat să-i ridice pe irodieni împotriva Lui. Îl acuzaseră că voia să formeze un regat rival şi se sfătuiseră cu ei cum să-L distrugă. Pentru a-i aţâţa pe romani împotriva Lui, Îl acuzaseră că vrea să le răstoarne autoritatea. Încercaseră orice mijloc pentru a-I distruge influenţa pe care o avea asupra poporului. Dar, până la data aceasta, încercările lor fuseseră zadarnice. Mulţimea, care fusese de faţă la faptele Lui pline de îndurare şi auzise învăţăturile Lui curate şi sfinte, ştia că acestea nu erau cuvintele şi faptele unui călcător de Sabat sau ale unui hulitor. Până şi slujbaşii trimişi de farisei fuseseră atât de impresionaţi de cuvintele Lui, încât n-au putut să pună mâna pe El. În disperarea lor, iudeii dăduseră în cele din urmă dispoziţia ca, dacă un om va mărturisi credinţa în Isus, să fie dat afară din sinagogă.
60:7 Prin urmare, când preoţii, conducătorii şi bătrânii s-au adunat să se sfătuiască, hotărârea lor nestrămutată a fost de a-L aduce la tăcere pe Acela care făcea lucruri atât de extraordinare,
60:8 încât toată lumea se mira. Fariseii şi saducheii erau mai uniţi ca oricând. Mai înainte fuseseră dezbinaţi, dar acum s-au unit pentru a sta împotriva lui Hristos. Nicodim şi Iosif împiedicaseră, în consfătuirile trecute, condamnarea lui Isus şi din cauza aceasta acum n-au mai fost chemaţi. Erau de faţă la consiliu şi alţi oameni influenţi care credeau în Isus, dar influenţa lor nu însemna nimic pentru fariseii plini de răutate.
60:9 Cu toate acestea, membrii consiliului nu erau toţi de aceeaşi părere. Sinedriul nu era la data aceea o adunare legală. Exista numai pentru că era tolerat. Unii dintre ei se întrebau dacă era înţelept să-L condamne pe Hristos la moarte. Se temeau că lucrul acesta va provoca o răscoală în popor şi va face ca romanii să retragă de la preoţi şi alte favoruri şi să le ia şi puterea pe care o mai deţineau. Saducheii erau uniţi în ura lor împotriva lui Hristos, dar erau înclinaţi să fie prevăzători în acţiunile lor, pentru că se temeau că romanii îi vor destitui din poziţia înaltă pe care o deţineau.
60:10 În consiliul acesta, adunat pentru a plănui moartea lui Hristos, era de faţă Martorul care auzise cuvintele îngâmfate ale lui Nebucadneţar, Cel care văzuse serbarea idolatră a lui Belşaţar şi care fusese prezent când Hristos Se anunţase în Nazaret ca fiind Cel Uns. Martorul acesta se străduia să-i determine acum pe conducători să înţeleagă lucrarea pe care o făceau. Evenimentele din viaţa lui Hristos apăreau atât de clar înaintea ochilor lor, încât i-au alarmat. Şi-au amintit de scena din templu, când Isus, pe atunci un copil de doisprezece ani, a stat în faţa savanţilor învăţători ai legii, punându-le întrebări care îi uimiseră. Minunea săvârşită chiar atunci dădea dovadă că Isus nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu. Adevăratul înţeles al Scripturilor Vechiului Testament privitoare la Hristos le lumina mintea ca un fulger. Tulburaţi şi neliniştiţi, conducătorii întrebau: "Ce să facem?" Consiliul era împărţit. Sub impresia Duhului Sfânt, preoţii şi conducătorii nu puteau să îndepărteze convingerea că se luptau împotriva lui Dumnezeu.
60:11 Când consiliul a ajuns în culmea tulburării, Caiafa, marele preot s-a ridicat. Caiafa era un om îngâmfat şi crud, poruncitor şi intolerant. Printre rudele sale erau saducheii îngâmfaţi, îndrăzneţi, care nu se temeau de consecinţe, plini de ambiţie şi cruzime, defecte pe care şi le ascundeau sub haina unei pretinse neprihăniri. Caiafa studiase profeţiile şi, cu toate că nu cunoştea adevăratul lor înţeles, vorbi cu multă autoritate şi siguranţă: "Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară
60:12 tot neamul?" Chiar dacă Isus n-ar fi vinovat, susţinea marele preot, El trebuie să fie dat la o parte. Îi tulbura pentru că atrăgea poporul la Sine şi slăbea autoritatea conducătorilor. El era numai unul singur; era mai bine ca El să moară decât să slăbească puterea conducătorilor. Dacă oamenii îşi pierdeau încrederea în conducători, puterea naţională era distrusă. Caiafa susţinea că, după minunea aceasta, urmaşii lui Isus se vor ridica la răscoală. Atunci vor veni romanii, spunea el, ne vor închide templul, ne vor desfiinţa legile şi ne vor distruge ca naţiune. Ce valoare are viaţa unui galilean în comparaţie cu viaţa unei naţiuni? Dacă El stă în drumul fericirii neamului, nu înseamnă că Îi facem un serviciu lui Dumnezeu dacă Îl dăm la o parte? Mai bine să piară un singur om decât să fie distrusă naţiunea.
60:13 Spunând că un om ar trebui să moară pentru popor, Caiafa dovedea că avea oarecare cunoştinţă despre profeţii, deşi cunoştinţa sa era foarte limitată. Dar Ioan, raportând scena, ia profeţia şi-i arată însemnătatea largă şi adâncă. El zice: "Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi". Cât de orb era îngâmfatul Caiafa, chiar atunci când recunoştea misiunea Mântuitorului!
60:14 Pe buzele lui Caiafa, adevărul acesta atât de preţios era transformat într-o minciună. Planul susţinut de el era întemeiat pe un principiu împrumutat de la păgânism. La păgâni, conştiinţa obscură că unul trebuia să moară pentru neamul omenesc dusese la aducerea de jertfe omeneşti, aşa că acum Caiafa propunea să-L sacrifice pe Isus ca să salveze un popor vinovat, nu din nelegiuirea lui, ci în nelegiuire, ca să poată continua în păcat. Şi el spera să liniştească prin acest raţionament remuşcările acelora care ar fi îndrăznit să spună că până acum nu se găsise în Isus nimic vrednic de moarte.
60:15 La consiliul acesta, vrăjmaşii lui Hristos fuseseră adânc convinşi. Duhul Sfânt le impresionase mintea. Dar Satana se lupta să pună stăpânire pe ei. El le-a adus aminte de greutăţile pe care le suportaseră din cauza lui Hristos. Cât de puţin onorase Hristos neprihănirea lor! El prezenta o altă neprihănire, pe care trebuia să o aibă toţi cei ce voiau să fie copii ai lui Dumnezeu. Neluând în seamă formele şi ceremoniile lor, El îi încurajase pe păcătoşi să meargă direct la Dumnezeu, ca la un Tată milostiv, şi să-I spună ce nevoi au. Astfel, după părerea lor, El dăduse la o parte preoţia. El refuzase să recunoască teologia şcolilor rabinice. El demascase practicile rele ale preoţilor
60:16 şi le compromisese în mod irevocabil influenţa. Stricase efectul principiilor şi tradiţiilor lor, spunând că, în timp ce impuneau cu stricteţe legea ceremonială, ei desfiinţau Legea lui Dumnezeu. Satana le amintea acum toate aceste lucruri.
60:17 Satana le-a şoptit că, pentru a-şi menţine autoritatea, trebuie să-L omoare pe Isus. Ei urmau sfatul acesta. Faptul că puteau să-şi piardă puterea era, credeau ei, un motiv destul de puternic pentru a-i duce la o anumită hotărâre. Cu excepţia câtorva, care nu îndrăzneau să-şi spună părerea, Sinedriul a primit cuvintele lui Caiafa ca fiind cuvintele lui Dumnezeu. Consiliul s-a simţit uşurat; discordia a încetat. Ei s-au hotărât să-L omoare pe Hristos la prima ocazie favorabilă. Lepădând dovada dumnezeirii lui Isus, preoţii şi conducătorii aceştia se închiseseră singuri într-un întuneric de nepătruns. Ei ajunseseră cu totul sub influenţa lui Satana, care urma să-i împingă cu grabă dincolo de pragul ruinei veşnice. Dar înşelăciunea era de aşa natură, încât erau mulţumiţi de ei înşişi. Se socoteau nişte patrioţi care căutau salvarea naţiunii.
60:18 Sinedriul s-a temut totuşi să ia măsuri pripite împotriva lui Isus, ca nu cumva poporul să fie aţâţat şi crima plănuită împotriva Lui să se întoarcă asupra lor. Din cauza aceasta, consiliul a amânat executarea sentinţei pronunţate. Mântuitorul a înţeles uneltirea preoţilor. El ştia că voiau să-L îndepărteze şi că planul lor trebuia să se împlinească în curând. Dar nu era partea Lui să grăbească criza, aşa că S-a retras din locul acela, luându-i şi pe ucenici cu El. Astfel, prin pilda Sa, El a întărit învăţătura pe care o dăduse ucenicilor: "Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi în alta" (Mat. 10,23). Câmpul în care putea să lucreze pentru salvarea de suflete era întins; şi în afară de cazul că lucrul acesta ar fi fost cerut de credincioşia faţă de El, servii Domnului nu trebuiau să-şi primejduiască viaţa.
60:19 Lucrarea publică a lui Isus în favoarea lumii pierdute începuse în urmă cu trei ani. Pilda Sa de lepădare de Sine şi bunătatea Lui dezinteresată stăteau în faţa lor. Viaţa Lui de curăţie, suferinţă şi devoţiune era cunoscută de toţi. Totuşi, această scurtă vreme de trei ani era exact atât cât putea lumea să îndure prezenţa Mântuitorului.
60:20 Viaţa Lui a fost marcată de persecuţie şi insultă. Izgonit din Betleem de un rege gelos, respins de ai Săi din Nazaret, condamnat la moarte la Ierusalim fără să fie vinovat, Isus şi puţinii Săi urmaşi credincioşi au găsit un adăpost vremelnic într-un oraş străin. El, care
60:21 fusese totdeauna impresionat de durerea oamenilor, care îi vindecase pe bolnavi, redase orbilor vederea, auzul surzilor şi muţilor graiul, care îi hrănise pe cei flămânzi şi mângâiase pe cei întristaţi, era izgonit de poporul pentru mântuirea căruia lucrase. El, care umblase pe valurile înalte şi liniştise mugetul lor înfuriat printr-un cuvânt, care izgonise demonii şi îi făcuse să-L recunoască drept Fiu al lui Dumnezeu, El, care sfărâmase somnul morţii, care ţinuse mii de oameni extaziaţi, ascultând cuvântul înţelepciunii Sale, nu putea să mişte inima celor orbiţi de prejudecată şi ură, care respingeau cu încăpăţânare lumina.