51:1 Cap. 50 - Printre curse
51:2 TOT TIMPUL CÂT A STAT LA IERUSALIM în cursul praznicului, Isus a fost pândit de iscoade. În fiecare zi căutau mijloace de a-L aduce la tăcere. Preoţii şi conducătorii căutau să-L prindă în cursă. Au făcut planul de a-L opri prin violenţă. Dar aceasta nu era totul. Doreau să-L umilească pe acest Învăţător galilean în faţa poporului.
51:3 În prima zi a participării Sale la sărbătoare, conducătorii veniseră la El, întrebându-L cu ce putere învaţă. Doreau să întoarcă atenţia oamenilor de la El la problema dreptului Său de a învăţa şi, în acelaşi timp, la importanţa şi autoritatea lor.
51:4 "Învăţătura Mea nu este a Mea", a zis El, "ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine" (Ioan 7,16-17). Isus n-a întâmpinat întrebarea acestor batjocoritori răspunzând cu batjocură, ci prin dezvăluirea adevărului necesar pentru mântuirea sufletului. Înţelegerea şi aprecierea adevărului, a zis El, depind mai mult de inimă decât de minte. Adevărul trebuie primit în suflet; el pretinde supunerea voinţei. Dacă adevărul ar putea să fie supus numai raţiunii, mândria n-ar fi o piedică în calea primirii lui. Dar el trebuie să fie primit prin lucrarea harului în inimă şi primirea lui depinde de lepădarea oricărui păcat pe care ni-l descoperă Duhul lui Dumnezeu. Posibilităţile unui om de a cunoaşte adevărul, oricât de strălucite ar fi, se vor dovedi nefolositoare câtă vreme inima nu se deschide să primească
51:5 adevărul şi până nu are loc o conştientă lepădare a oricărui obicei şi a oricărei deprinderi potrivnice principiilor lui. Acelora care se predau în felul acesta lui Dumnezeu, cu dorinţa sinceră de a cunoaşte şi împlini voinţa Lui, adevărul li se va descoperi ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Aceştia vor fi în stare să-l deosebească pe acela care vorbeşte din partea lui Dumnezeu de acela care vorbeşte numai de la sine. Fariseii nu aşezaseră voinţa lor de partea voinţei lui Dumnezeu. Ei nu căutau să cunoască adevărul, ci să găsească vreo scuză pentru a scăpa de el; Hristos a arătat că, din cauza aceasta, ei nu înţelegeau învăţătura Lui.
51:6 Apoi a descoperit mijlocul prin care să poată fi deosebit adevăratul învăţător de cel fals: "Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat şi în el nu este strâmbătate" (Ioan 7,18). Acela care caută slava sa vorbeşte numai de la sine. Spiritul preocupării numai pentru sine îşi trădează originea. Dar Hristos căuta slava lui Dumnezeu. El rostea cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta era dovada autorităţii Sale ca Învăţător al adevărului.
51:7 Isus le-a dat rabinilor o dovadă a divinităţii Sale, arătându-le că citeşte în inima lor. De la vindecarea săvârşită la Betesda, ei au pus la cale moartea Lui. În felul acesta, ei înşişi călcau legea pe care pretindeau că o apără. "Oare nu v-a dat Moise Legea?" a zis El. "Totuşi nimeni din voi nu ţine Legea. De ce căutaţi să Mă omorâţi?"
51:8 Ca o străfulgerare, aceste cuvinte le-au descoperit rabinilor prăpastia ruinei în care erau gata să se prăbuşească. Pentru o clipă, s-au îngrozit. Ei au văzut că se luptă împotriva unei puteri nemărginite. Dar nu voiau să primească avertizarea. Pentru a-şi păstra influenţa asupra poporului, planurile lor criminale trebuiau să rămână ascunse. Abătându-se de la întrebarea lui Isus, ei exclamară: "Ai drac. Cine caută să Te omoare?" Ei insinuau că minunile lui Isus erau venite de la un duh rău.
51:9 Isus n-a ţinut seama de această insinuare. El a trecut mai departe, explicând că lucrarea Sa de vindecare la Betesda era în armonie cu legea Sabatului şi că era îndreptăţită chiar de interpretarea pe care iudeii o dădeau legii. El a zis: "Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur... şi voi tăiaţi împrejur pe om în ziua Sabatului". După lege, fiecare copil trebuia să fie circumcis în ziua a opta. Dacă timpul prescris cădea în Sabat, ritualul trebuia săvârşit atunci. Cu atât mai mult era în armonie cu
51:10 spiritul legii să fie "însănătoşit un om în ziua Sabatului". El le-a atras atenţia, zicând: "Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate".
51:11 Conducătorii au fost aduşi la tăcere; şi mulţi din popor ziceau: "Nu este El acela pe care caută ei să-L omoare? Şi totuşi iată că vorbeşte pe faţă şi ei nu-I zic nimic; nu cumva, în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul?"
51:12 Mulţi dintre ascultătorii lui Hristos, care locuiau în Ierusalim şi care nu erau în necunoştinţă de uneltirile celor mari împotriva Lui, se simţeau atraşi către El cu o putere irezistibilă. Îi stăpânea convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar Satana era gata să strecoare îndoiala; şi pentru aceasta, calea era pregătită chiar de greşitele lor păreri despre Mesia şi venirea Lui. Toţi credeau că Hristos trebuia să Se nască la Betleem, dar că după câtva timp avea să dispară şi că, la a doua Lui venire, nimeni nu avea să ştie de unde venea. Nu puţini erau aceia care susţineau că Mesia nu avea nici o legătură de rudenie cu neamul omenesc. Deoarece Isus din Nazaret nu satisfăcea aşteptările poporului în ce priveşte slava lui Mesia, mulţi se alăturau celor care spuneau: "Dar noi ştim de unde este omul acesta; însă când va veni Hristosul, nimeni nu va şti de unde este".
51:13 În timp ce ei pendulau între îndoială şi credinţă, Isus le-a cunoscut gândurile şi le-a răspuns: "Mă cunoaşteţi şi Mă ştiţi de unde sunt. Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat, şi voi nu-L cunoaşteţi". Ei pretindeau că ştiu care trebuie să fie obârşia lui Hristos, dar nu ştiau nimic despre ea. Dacă ar fi trăit în deplină armonie cu voinţa lui Dumnezeu, L-ar fi cunoscut pe Fiul Lui, când El li S-a descoperit.
51:14 Ascultătorii ar fi trebuit să înţeleagă cuvintele lui Hristos. Ele erau o repetare lămurită a celor susţinute de El în faţa Sinedriului, cu multe luni înainte, când S-a declarat Fiul lui Dumnezeu. După cum atunci cei mai mari au căutat să-L dea la moarte, tot astfel era şi acum, dar erau împiedicaţi de o putere nevăzută, care punea o stavilă furiei lor, zicându-le: "Până aici să mergeţi şi mai departe nu".
51:15 Erau foarte mulţi oameni care credeau în El şi se întrebau: "Când va veni Hristosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?" Conducătorii fariseilor, care urmăreau cu nerăbdare mersul lucrurilor, au prins cuvintele de simpatie şoptite de mulţime. Dând fuga la mai marii preoţilor, au făcut planul să-L aresteze.
51:16 Totuşi au rânduit să-L prindă când era singur, deoarece se temeau să pună mâna pe El în faţa poporului. Din nou, Isus a dovedit că le citeşte gândurile. "Mai sunt cu voi puţină vreme", a zis El, "şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis. Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde voi fi Eu, voi nu veţi putea veni". În curând, urma să găsească un refugiu dincolo de atingerea batjocurilor şi a urii lor. El urma să Se înalţe la Tatăl, spre a fi din nou Cel adorat de îngeri; şi omorâtorii Lui nu puteau să ajungă niciodată acolo.
51:17 Batjocoritori, rabinii au zis: "Unde are de gând să se ducă omul acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să Se ducă la cei împrăştiaţi printre greci şi să înveţe pe greci?" Ei nici nu visau că, prin cuvintele lor batjocoritoare, descriu misiunea lui Hristos! Toată ziua Îşi întinsese mâinile către un popor neascultător şi batjocoritor; totuşi El avea să fie găsit de cei ce nu-L căutau, să Se descopere unui popor ce n-a chemat Numele Lui (Rom. 10,20.21).
51:18 Mulţi dintre cei care se convinseseră că Isus era Fiul lui Dumnezeu erau duşi în rătăcire de raţionamentul fals al preoţilor şi rabinilor. Învăţătorii aceştia repetaseră cu mare efect profeţiile privitoare la Mesia, că "va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui", că "El va stăpâni de la o mare la alta şi de la Râu până la marginile pământului" (Is. 24,23; Ps. 72,8). Apoi au comparat cu dispreţ slava descrisă aici cu înfăţişarea umilă a lui Isus. Chiar cuvintele profeţiei erau în aşa fel răstălmăcite, încât să susţină rătăcirea. Dacă ar fi cercetat Cuvântul cu sinceritate pentru ei înşişi, oamenii n-ar mai fi fost duşi în rătăcire. Capitolul 61 din Isaia mărturiseşte că Hristos trebuia să facă tocmai lucrarea pe care o făcea. Capitolul 53 arată lepădarea şi suferinţele Sale în lume şi capitolul 59 descrie caracterul preoţilor şi rabinilor.
51:19 Dumnezeu nu-i constrânge pe oameni să dea la o parte necredinţa. În faţa lor se află lumina şi întunericul, adevărul şi rătăcirea. Ei singuri trebuie să hotărască ce vor să primească. Mintea omului este înzestrată cu puterea de a deosebi între bine şi rău. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să ia hotărâri sub imperiul impulsurilor, ci din cântărirea dovezilor, comparând cu grijă text cu text. Dacă ar fi lăsat la o parte prejudecăţile şi ar fi comparat profeţia scrisă cu faptele ce caracterizau viaţa lui Isus, iudeii ar fi observat o frumoasă armonie între profeţii şi împlinirea lor în viaţa şi activitatea umilului Galilean.
51:20 Astăzi, mulţi sunt înşelaţi la fel ca iudeii. Învăţătorii religioşi citesc Biblia în lumina înţelegerii şi tradiţiei proprii, iar oamenii nu cercetează Scriptura pentru ei înşişi şi nici nu gândesc pentru ei înşişi, ca să ştie care este adevărul; ei îşi predau judecata şi îşi încredinţează sufletul în mâna conducătorilor lor. Predica şi învăţătura din Cuvântul Său sunt un mijloc rânduit de Dumnezeu pentru răspândirea luminii; dar noi trebuie să comparăm cu Scriptura orice învăţătură omenească. Oricine va cerceta Biblia cu rugăciune, dorind să cunoască adevărul, ca să poată asculta de el, va primi lumina dumnezeiască. El va înţelege Scripturile. "Dacă cineva vrea să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu" (Ioan 7,17).
51:21 În cea din urmă zi a praznicului, aprozii trimişi de către preoţi şi conducători să-L aresteze pe Hristos s-au întors fără El. Au fost atunci întrebaţi cu mânie: "De ce nu L-aţi adus?" Cu o înfăţişare solemnă, ei au răspuns: "Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta".
51:22 Inima lor împietrită se înmuiase auzind cuvintele lui Hristos. În timp ce El vorbea în curtea templului, ei se apropiaseră pentru a prinde vreun cuvânt pe care să-l poată întoarce împotriva Lui. Dar, în timp ce ascultau, scopul pentru care veniseră a fost uitat. Au stat ca vrăjiţi şi Hristos S-a descoperit sufletului lor. Ei au văzut ceea ce preoţii şi conducătorii nu voiau să vadă - natura omenească inundată de slava divină. S-au întors plini de gândul acesta, atât de impresionaţi de cuvintele Lui, încât la întrebarea: "De ce nu L-ai adus?" au putut doar să spună: "Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta".
51:23 Preoţii şi conducătorii, la prima lor întâlnire cu Hristos, avuseseră aceeaşi convingere. Inima lor fusese adânc mişcată şi gândul acesta venise cu putere în mintea lor: "Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta". Dar ei înăbuşiseră convingerea dată de Duhul Sfânt. Acum, mâniaţi că până şi reprezentanţii legii puteau fi influenţaţi de Galileanul hulit, au strigat: "Doar n-aţi fi fost duşi şi voi în rătăcire? A crezut în El vreunul dintre mai marii noştri sau din farisei? Dar norodul acesta, care nu ştie Legea, este blestemat!"
51:24 Aceia cărora li se adresează solia adevărului rareori întreabă: "Este adevărat?", ci: "De cine e susţinută?" Mulţimile o apreciază prin numărul acelora care o primesc şi se pune mereu întrebarea: "A crezut cineva dintre învăţaţi sau dintre conducătorii religioşi?" Oamenii nu arată astăzi mai mult interes faţă de adevărata evlavie decât în zilele lui Hristos. Ei caută şi astăzi tot aşa de mult bunurile pământeşti, neglijând comorile cereşti, şi nu este un
51:25 argument împotriva adevărului faptul că foarte mulţi nu sunt dispuşi să-l primească sau că adevărul nu este primit de oamenii mari ai lumii sau chiar de conducătorii religioşi.
51:26 Preoţii şi conducătorii au început să facă planuri pentru arestarea lui Isus. Susţineau că, dacă va fi lăsat liber, El îi va îndepărta pe oameni de la conducătorii actuali şi deci lucrul cel mai important era să-L aducă imediat la tăcere. În toiul discuţiei lor, au fost opriţi brusc. Nicodim a întrebat: "Legea noastră osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?" Peste adunare s-a aşternut tăcerea. Cuvintele lui Nicodim au pătruns în conştiinţa lor. Ei nu puteau să condamne un om fără să-l fi ascultat mai întâi. Dar nu numai pentru motivul acesta au amuţit îngâmfaţii conducători, privind la acela care îndrăznise să vorbească în favoarea dreptăţii. Ei erau uimiţi şi le era ciudă că cineva dintre ei fusese atât de impresionat de caracterul lui Isus, încât avea de spus un cuvânt în apărarea Lui. Revenindu-şi din uimire, s-au adresat lui Nicodim cu sarcasm: "Şi tu eşti din Galilea? Cercetează bine şi vei vedea că din Galilea nu s-a ridicat nici un prooroc".
51:27 Totuşi, protestul a avut ca rezultat suspendarea şedinţei consiliului. Conducătorii nu puteau să-şi aducă la îndeplinire planul şi să-L condamne pe Isus fără să-L asculte. Înfrânţi de astă dată, "s-au întors fiecare acasă. Isus S-a dus la Muntele Măslinilor".
51:28 Departe de frământările şi freamătul oraşului, de gloatele curioşilor şi de rabinii vicleni, Isus a mers în liniştea livezilor de măslini, unde putea să fie singur cu Dumnezeu. Dar, în zorii zilei, a revenit în templu şi, când oamenii s-au adunat în jurul Lui, S-a aşezat să-i înveţe.
51:29 Curând, a fost întrerupt. O ceată de farisei şi cărturari s-a apropiat de El, târând cu ei o femeie îngrozită, pe care, prin cuvinte aspre şi categorice, o acuzau că a călcat porunca a şaptea. După ce au îmbrâncit-o în faţa lui Isus, I-au spus cu un respect făţarnic: "Moise în Lege ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu dar ce zici?"
51:30 Pretinsul lor respect ascundea o uneltire josnică pentru nimicirea Lui. Ei prinseseră această ocazie pentru a obţine condamnarea Lui, gândind că, oricare I-ar fi hotărârea, aveau posibilitatea să-L acuze. Dacă ar fi achitat-o pe femeie, putea să fie acuzat că dispreţuieşte legea lui Moise. Dacă ar fi declarat-o vrednică de moarte,
51:31 putea să fie acuzat de către romani că Îşi asumă o autoritate care le aparţine numai lor.
51:32 Isus a privit o clipă scena - victima tremurând, acoperită de ocară, demnitarii cu faţa aspră, fără pic de milă omenească. Spiritul Său de nepătată curăţie S-a cutremurat în faţa acestui tablou. Ştia bine pentru care motiv fusese adus acest caz în faţa Lui. El citea în inimă şi cunoştea caracterul şi istoria vieţii fiecăruia dintre cei care stăteau în faţa Lui. Chiar aceşti aşa-zişi paznici ai dreptăţii conduseseră victima la păcat, ca să-I poată întinde o cursă lui Isus. Nedând nici un semn că a auzit întrebarea lor, El S-a plecat şi, îndreptându-Şi privirea în jos, a început să scrie pe pământ.
51:33 Iritaţi de întârzierea şi aparenta Lui nepăsare, acuzatorii s-au apropiat, făcându-L atent asupra situaţiei. Dar, când privirea lor, urmărind-o pe a lui Isus, a căzut pe pământul de la picioarele Lui, expresia feţei lor s-a schimbat. Acolo, în faţa lor, erau scrise păcatele ascunse ale vieţii lor. Privitorii au văzut schimbarea bruscă de pe feţele lor şi s-au îngrămădit să vadă la ce se uitau cu atâta groază şi ruşine.
51:34 Cu toată pretenţia lor de respect faţă de lege, acuzând-o pe femeie, rabinii nesocoteau prescripţiile legii. Era datoria soţului să ia măsuri împotriva ei, şi părţile vinovate trebuiau să fie pedepsite deopotrivă. Acţiunea acuzatorilor era cu totul neautorizată. Isus i-a întâmpinat totuşi pe terenul lor. Legea preciza că, în cazul pedepsei cu moartea, trebuia ca martorii să arunce primii cu piatra. Ridicându-Se acum şi aţintindu-Şi privirea asupra bătrânilor complotişti, Isus a zis: "Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea". Şi, aplecându-Se, a continuat să scrie pe pământ.
51:35 El nu nesocotise legea dată de Moise, nici nu călcase autoritatea Romei. Acuzatorii fuseseră înfrânţi. Acum, când haina pretinsei lor sfinţenii fusese sfâşiată, ei au rămas în faţa nemărginitei curăţii vinovaţi şi condamnaţi. Tremurau ca nu cumva nelegiuirile ascunse ale vieţii lor să fie descoperite mulţimii şi unul câte unul, cu fruntea şi ochii plecaţi, s-au furişat, lăsându-şi victima singură cu Mântuitorul milostiv.
51:36 Isus S-a ridicat şi, privind la femeie, a zis: "Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?" "Nimeni, Doamne", I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: "Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti".
51:37 Femeia stătuse în faţa lui Isus tremurând de frică. Cuvintele Lui: "Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea" au sunat pentru ea ca o sentinţă la moarte. Nu îndrăznea să ridice ochii către faţa Mântuitorului, ci îşi aştepta soarta în tăcere. Cu inima cuprinsă de uimire, a văzut cum acuzatorii ei se îndepărtează fără cuvânt şi plini de nelinişte; apoi au ajuns la urechile ei aceste cuvinte: "Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti". Cu inima zdrobită, ea s-a aruncat la picioarele lui Isus, exprimându-şi printre suspine iubirea plină de recunoştinţă şi mărturisindu-şi păcatele cu lacrimi amare.
51:38 Acesta a fost pentru ea începutul unei vieţi noi, o viaţă de curăţie şi pace, devotată în slujba lui Dumnezeu. În ridicarea acestui suflet căzut, Isus a săvârşit o minune mai mare decât vindecarea celei mai rele boli trupeşti. El a vindecat boala spirituală care duce la moarte veşnică. Femeia aceasta pocăită a devenit una dintre cele mai statornice urmaşe ale Lui. Prin iubire şi devotament, pline de sacrificiu de sine, ea şi-a exprimat recunoştinţa faţă de harul Lui iertător.
51:39 Iertând-o pe această femeie şi încurajând-o să ducă o viaţă mai bună, caracterul lui Isus străluceşte în frumuseţea neprihănirii desăvârşite. Deşi nu acoperă păcatul, nici nu micşorează simţul vinovăţiei, El nu caută să condamne, ci să mântuiască. Lumea avea numai dispreţ şi batjocură pentru femeia aceasta păcătoasă, dar Isus îi spune cuvinte de mângâiere şi nădejde. Cel nepătat are milă de slăbiciunea celui păcătos şi-i întinde o mână de ajutor. În timp ce fariseii ipocriţi acuză, Isus îi zice: "Du-te şi să nu mai păcătuieşti".
51:40 Nu este un adevărat urmaş al lui Hristos acela care, întorcând privirea, se îndepărtează de cel care a greşit, lăsându-l să-şi urmeze neîmpiedicat calea spre ruină. Cei care se grăbesc să-i acuze pe alţii şi, plini de râvnă, îi aduc în faţa justiţiei sunt adesea mai vinovaţi în propria viaţă decât cei pe care îi acuză. Oamenii îl urăsc pe păcătos, în timp ce iubesc păcatul. Hristos urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos. Acesta va fi spiritul celor care Îl urmează. Iubirea creştină e înceată la mustrare, grăbită să observe pocăinţa, gata să ierte, să încurajeze, să-l aşeze pe cel greşit pe calea sfinţeniei şi să-i întărească paşii pe acest drum.