50:1 Cap. 49 - La sarbatoarea corturilor
50:2 DE TREI ORI PE AN, iudeii erau obligaţi să se adune la Ierusalim, pentru scopuri religioase. Învăluit în stâlpul de nor, Conducătorul nevăzut al lui Israel dăduse îndrumări cu privire la aceste adunări. În timpul robiei, ele n-au putut fi ţinute; dar, când a revenit în ţară, poporul a început să ţină din nou aceste sărbători. Era planul lui Dumnezeu ca aceste aniversări să-L readucă în mintea oamenilor. Dar, cu puţine excepţii, preoţii şi conducătorii naţiunii pierduseră din vedere lucrul acesta. Acela care rânduise aceste adunări naţionale şi care le lămurise însemnătatea era martor la pervertirea lor.
50:3 Sărbătoarea Corturilor era ultima adunare din an. Planul lui Dumnezeu era ca, la data aceasta, poporul să se gândească la bunătatea şi îndurările Lui. Întreaga ţară fusese sub ocrotirea Sa, primind binecuvântările Sale. Zi şi noapte, El purtase de grijă. Ploaia şi soarele făcuseră ca pământul să producă roade. În văile şi câmpiile Palestinei, recolta fusese adunată. Măslinele fuseseră culese, iar uleiul preţios fusese adunat în vase. Palmierii îşi dăduseră fructele. Ciorchinii de struguri purpurii fuseseră călcaţi în teasc.
50:4 Sărbătoarea ţinea şapte zile şi, pentru sărbătorirea ei, locuitorii Palestinei şi israeliţii care locuiau în alte ţări îşi părăseau căminele şi veneau la Ierusalim. De aproape şi de departe, oamenii veneau aducând cu ei semnele bucuriei. Bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, toţi aduceau câte un dar oarecare, ca un tribut de recunoştinţă Aceluia care încununase anul cu bunătăţi şi făcuse ca paşii Lui să reverse belşugul. Se aducea din păduri tot ce putea să fie plăcut ochiului şi să dea expresie bucuriei tuturor; oraşul avea înfăţişarea unei păduri frumoase.
50:5 Sărbătoarea aceasta nu era numai o expresie a recunoştinţei pentru recoltă, ci şi o amintire a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în pustie. În amintirea locuirii lor în corturi, în timpul sărbătorii, israeliţii locuiau în colibe sau corturi făcute din verdeaţă. Acestea erau aşezate pe străzi, în curţile templului sau pe acoperişuri. Dealurile şi văile care înconjurau Ierusalimul erau de asemenea pline cu aceste locuinţe înverzite şi păreau vii din cauza mulţimii de oameni.
50:6 Cu cântări sfinte şi cu mulţumiri, închinătorii sărbătoreau această ocazie. Cu puţin înainte de această sărbătoare era Ziua Ispăşirii, când, după ce îşi mărturiseau păcatele, oamenii erau declaraţi ca fiind în pace cu cerul. În felul acesta, se pregătea calea pentru bucuria sărbătorii. "Lăudaţi pe Domnul căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veci" (Ps. 106,1). Cuvintele acestea răsunau triumfător, în timp ce tot felul de instrumente, împreună cu strigăte de osana, însoţeau cântarea. Templul era centrul bucuriei tuturor. Aici avea loc solemnitatea ceremoniilor pentru jertfă. Aici, rânduit de o parte şi de alta a scării de marmură albă de la clădirea sfântă, corul leviţilor conducea serviciul cântărilor. Mulţimea credincioşilor, fluturând ramuri de palmier şi de mirt, prindea ecoul corului; şi iarăşi melodia era reluată de glasurile din apropiere şi depărtare, până când dealurile din jur răsunau de cântece de laudă.
50:7 Noaptea, atât templul, cât şi curtea străluceau de lumină artificială. Muzica, unduirea ramurilor de palmier, osanalele voioase, marea adunare de oameni, peste care se revărsa lumina din lămpile suspendate, costumele preoţilor şi măreţia ceremoniilor se uneau pentru a da naştere unei privelişti care îi impresiona adânc pe privitori. Dar cea mai impresionantă ceremonie a sărbătorii, care dădea naştere celei mai mari veselii, era aceea care amintea un eveniment petrecut în călătoria prin pustie.
50:8 Încă din zorii zilei, preoţii sunau prelung şi pătrunzător din trâmbiţele lor de argint, iar trâmbiţele şi strigătele oamenilor din colibele lor răsunau pe deal şi câmpie, salutând
50:9 ziua de sărbătoare. Apoi preotul scotea din apele curgătoare ale Chedronului un vas plin cu apă şi, ridicându-l, în timp ce trâmbiţele sunau, urca pe treptele largi ale templului, cu pas solemn şi rar, în timp ce cânta: "Picioarele mi se opresc în porţile tale, Ierusalime!" (Ps. 122,2).
50:10 El aducea ulciorul cu apă la altarul care se afla în mijlocul curţii preoţilor. Aici erau două vase de argint, iar lângă fiecare dintre ele se afla câte un preot. Ulciorul cu apă era turnat într-un vas, iar în celălalt, un ulcior cu vin; şi conţinutul acestora curgea, printr-un tub, în pârâul Chedron şi ajungea apoi în Marea Moartă. Turnarea acestei ape consacrate reprezenta izvorul care a ţâşnit din stâncă la porunca lui Dumnezeu, pentru a stinge setea copiilor lui Israel. Atunci, glasul de bucurie suna mai departe: "Domnul, Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele... veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii" (Is. 12,2.3).
50:11 În timp ce fiii lui Iosif făceau pregătiri pentru a lua parte la Sărbătoarea Corturilor, au văzut că Hristos nu făcea nici o mişcare pentru a arăta că ar vrea să meargă şi El. L-au urmărit cu nelinişte. De când cu vindecarea de la Betesda, nu mai luase parte la adunările naţionale. Pentru a ocoli certuri zadarnice cu conducătorii din Ierusalim, El Îşi restrânsese lucrarea la Galilea. Aparenta neglijare a marilor adunări religioase şi vrăjmăşia făţişă a preoţilor şi rabinilor erau o cauză de ne-linişte pentru cei din jurul Lui şi chiar pentru ucenicii şi rudele Sale. În învăţăturile Sale, El arătase binecuvântările ascultării de Legea lui Dumnezeu, dar, cu toate acestea, părea indiferent faţă de slujbele care fuseseră rânduite de Dumnezeu. Faptul că avea de a face cu vameşi şi cu alţi oameni cu nume rău, faptul că nu ţinea seama de datinile rabinilor şi libertatea cu care nu respecta pretenţiile tradiţionale cu privire la Sabat, totul părea că-L pune în vrăjmăşie cu autorităţile religioase şi dădea naştere la multe întrebări. Fraţii Săi socoteau drept o greşeală îndepărtarea Lui de oamenii mari şi învăţaţi ai neamului. Ei gândeau că oamenii aceştia aveau desigur dreptate şi că Hristos greşea când li Se împotrivea. Dar ei observaseră viaţa Lui neprihănită şi, deşi nu se uniseră cu ucenicii, fuseseră adânc impresionaţi de lucrările Lui. Popularitatea Lui în Galilea le mulţumea ambiţia; ei tot mai sperau că va da o dovadă a puterii Lui, care îi va face pe farisei să vadă că El era ceea ce pretindea. Ce ar fi fost dacă El era Mesia, Prinţul lui Israel! Ei cultivau gândul acesta cu o satisfacţie plină de mândrie.
50:12 Erau aşa de nerăbdători în privinţa aceasta, încât au stăruit ca Hristos să meargă la Ierusalim. "Pleacă de aici", au zis ei, "şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii." Acest "dacă" exprima îndoială şi necredinţă. Ei Îl socoteau fricos şi slab. Dacă El ştia că este Mesia, la ce bun această neînţeleasă rezervă şi inactivitate? Dacă avea cu adevărat puterea aceasta, de ce nu merge curajos la Ierusalim să-Şi susţină pretenţiile? Pentru ce să nu facă în Ierusalim minunile de care se dusese vestea în Galilea? Nu Te ascunde în provincii lăturalnice, ziceau ei, unde să faci marile Tale minuni în folosul unor ţărani şi pescari nepricepuţi. Arată-Te în capitală, câştigă sprijinul preoţilor şi conducătorilor şi uneşte naţiunea, pentru a întemeia noua împărăţie.
50:13 Aceşti fraţi ai lui Isus judecau după aceleaşi motive egoiste, care se află atât de des în inima celor cu ambiţie după slavă. Acesta era spiritul ce domnea în lume. Ei erau supăraţi că, în loc să caute un tron împărătesc, Hristos Se declara ca fiind Pâinea vieţii. Ei au fost foarte dezamăgiţi când aşa de mulţi dintre ucenicii Lui L-au părăsit. Ei înşişi se depărtaseră de El, ca să nu fie siliţi să recunoască ce arătau şi faptele Lui - că El era trimisul lui Dumnezeu.
50:14 "Isus le-a zis: 'Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică. Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele. Suiţi-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea'. După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galilea." Fraţii Îi vorbiseră oarecum poruncitor, arătându-I ei ce drum trebuie să urmeze. El le-a întors mustrarea, neaşezându-i în aceeaşi categorie cu ucenicii Lui plini de sacrificiu de sine, ci împreună cu lumea. "Pe voi lumea nu vă poate urî", a zis El; "pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele." Lumea nu-i urăşte pe cei ce i se aseamănă în spirit; îi iubeşte ca pe unii care sunt ai ei.
50:15 Pentru Hristos, lumea nu era un loc în care a venit pentru a duce o viaţă uşoară sau pentru a dobândi mărire personală. El nu căuta să pună mâna pe puterea şi slava acestei lumi. Nu aceasta era răsplata pe care o dorea El. Lumea era locul în care fusese trimis de Tatăl Său. El fusese dat pentru viaţa lumii, pentru a realiza marele Plan al Mântuirii. El Îşi îndeplinea lucrarea pentru o lume căzută. Dar nu trebuia să Se încumete şi nici să grăbească primejdia sau criza. Fiecare eveniment din lucrarea Sa avea ceasul lui anumit. El trebuia să aştepte cu răbdare. El ştia că avea să întâmpine ura lumii. Ştia că lucrarea Sa se va termina cu moartea, dar nu era voia Tatălui Său ca El să Se expună prea devreme.
50:16 De la Ierusalim, vestea despre minunile lui Hristos se împrăştiase peste tot pe unde erau răspândiţi iudeii şi, deşi de mai multe luni lipsise de la sărbători, interesul faţă de El nu scăzuse. Din toate părţile pământului veniseră mulţi la Sărbătoarea Corturilor, în speranţa de a-L vedea. La începutul sărbătorilor, mulţi întrebaseră despre El. Fariseii şi conducătorii Îl aşteptau să vină, nădăjduind să găsească un prilej de a-L condamna. Ei întrebau cu nerăbdare: "Unde este?", dar nimeni nu ştia. Oamenii se gândeau la El mai mult decât la orice. De frica preoţilor şi a conducătorilor, nimeni nu îndrăznea
50:17 să-L recunoască drept Mesia, dar pretutindeni se discuta în ascuns şi cu interes despre El. Mulţi Îl apărau ca pe un trimis al lui Dumnezeu, în timp ce alţii Îl denunţau ca pe un înşelător al poporului.
50:18 Între timp, Isus a ajuns la Ierusalim, în mod liniştit. El alesese un drum neumblat, pentru a-i evita pe călătorii care se îndreptau din toate părţile spre cetate. Dacă S-ar fi alăturat uneia dintre caravanele care suiau la sărbătoare, atenţia publică ar fi fost atrasă către El la intrarea în cetate şi o demonstraţie populară în favoarea Sa ar fi aţâţat autorităţile împotriva Lui. Ca să evite aceasta, a ales să facă drumul singur.
50:19 În timpul sărbătorii, când frământarea mulţimii cu privire la El ajunsese la culme, a intrat în curtea templului, în mijlocul mulţimii. Din cauza lipsei de la sărbătoare, se spusese că El nu îndrăznea să Se arate în faţa preoţilor şi a conducătorilor. Toţi au fost surprinşi când L-au văzut. Orice glas a fost adus la tăcere. Toţi se minunau de demnitatea şi curajul arătate în faţa vrăjmaşilor puternici, care căutau să-I ia viaţa.
50:20 Stând în picioare în mijlocul acestei mari mulţimi, Isus a vorbit aşa cum nu mai făcuse nimeni vreodată. Cuvintele Sale dovedeau că El cunoştea
50:21 legile şi instituţiile lui Israel, serviciul jertfelor şi învăţăturile profeţilor mult mai bine decât rabinii şi preoţii. El a sfărâmat barierele formalismului şi tradiţiei. Scenele vieţii viitoare păreau să se desfăşoare cu claritate în faţa Lui. Ca unul care privea nevăzutul, El vorbea despre cele pământeşti şi despre cele cereşti, despre cele omeneşti şi despre cele dumnezeieşti cu o autoritate absolută. Cuvintele Sale erau foarte clare şi convingătoare; şi din nou, ca la Capernaum, oamenii se mirau de învăţătura Lui, "pentru că vorbea cu putere" (Luca 4,32). În diferite chipuri, El şi-a avertizat ascultătorii despre nenorocirile ce vor veni asupra tuturor acelora care vor lepăda binecuvântările pe care venise să le aducă. El dăduse toate dovezile posibile că venise de la Dumnezeu şi că făcuse orice sforţare posibilă pentru a-i aduce la pocăinţă. El nu avea să fie respins şi ucis de propriul popor, dacă putea să-l scape de vinovăţia unei astfel de fapte.
50:22 Toţi se minunau de cunoştinţele pe care le avea din lege şi din profeţii; şi întrebarea aceasta trecea de la unul la altul: "Cum are Omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?" Nimeni nu era socotit învăţător în cele religioase dacă nu studiase la şcolile rabinice şi atât Isus, cât şi Ioan Botezătorul erau consideraţi ca fiind ignoranţi, din cauză că nu primiseră această educaţie. Cei care îi ascultau erau impresionaţi de cunoştinţa lor din Scriptură, ştiind că ei "n-au învăţat niciodată". E adevărat că de la oameni nu învăţaseră, dar Dumnezeul cerului era Învăţătorul lor şi de la El primiseră cea mai înaltă înţelepciune.
50:23 Când Isus a vorbit în curtea templului, oamenii au rămas uimiţi. Chiar şi oamenii care erau cei mai porniţi împotriva Lui s-au simţit neînstare să-I facă vreun rău. În acest timp, toate celelalte interese erau uitate.
50:24 Zi după zi, El a învăţat norodul, până în ultima zi, "care era ziua cea mare a praznicului". Dimineaţa acestei zile i-a găsit pe oameni obosiţi de îndelunga durată a serbărilor. Deodată, Isus Şi-a înălţat glasul, care a răsunat prin curţile templului:
50:25 "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura." Starea poporului a făcut ca acest apel să fie foarte puternic. Ei stăruiseră în scene de nesfârşită pompă şi sărbătoare, ochii lor fuseseră orbiţi de lumină şi culoare, iar urechile lor, mângâiate de cea mai bogată muzică, dar în tot şirul acestor ceremonii nu fusese nimic care să împlinească lipsurile spirituale, nimic care să
50:26 aline setea sufletului pentru cele nepieritoare. Isus i-a invitat să vină şi să bea din izvorul vieţii, din ceea ce avea să fie ca un izvor de apă, curgând în viaţa veşnică.
50:27 De dimineaţă, preotul săvârşise ceremonia care comemora lovirea stâncii în pustie. Stânca aceea era un simbol al Său, care, prin moartea Sa, avea să dea ocazie să curgă râuri de mântuire pentru toţi cei însetaţi. Cuvintele lui Hristos erau apa vieţii. Acolo, în prezenţa mulţimii adunate, El S-a oferit să fie lovit, ca apa vieţii să se poată revărsa în lume. Lovindu-L pe Hristos, Satana credea că va distruge pe Domnul vieţii, dar din Stânca lovită au curs râuri de apă vie. Când Isus a vorbit astfel către popor, inima oamenilor a fost mişcată de o teamă plină de respect şi mulţi erau gata să zică împreună cu femeia din Samaria: "Dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete" (Ioan 4,15).
50:28 Isus cunoştea nevoile sufletului. Fastul, bogăţiile şi onoarea nu pot mulţumi inima. "Dacă însetează cineva, să vină la Mine." Bogatul, săracul, cel de sus şi cel de jos sunt toţi la fel de bineveniţi. El făgăduieşte să uşureze mintea împovărată, să mângâie pe cel întristat şi să dea nădejde celui descurajat. Mulţi dintre cei care Îl ascultau pe Isus erau întristaţi din cauza nădejdilor spulberate, mulţi nutreau dureri ascunse, mulţi căutau să-şi astâmpere dorinţa inimii prin bucuriile lumii şi lauda oamenilor, dar, când totul era câştigat, vedeau că au muncit din greu numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din care nu puteau să-şi aline setea. În mijlocul scânteierii scenei voioase, ei stăteau nemulţumiţi şi trişti. Dar cuvintele lui Isus: "Dacă însetează cineva" i-au trezit brusc din meditaţia lor întristată şi, în timp ce ascultau cuvintele care au urmat, mintea lor s-a luminat de o nouă nădejde. Duhul Sfânt a prezentat simbolul înaintea lor, până când au văzut în El oferta darului nepreţuit al mântuirii.
50:29 Apelul lui Hristos către sufletul însetat încă mai răsună şi ni se adresează cu şi mai mare putere decât celor care L-au auzit în templu, în ultima zi a praznicului. Fântâna este deschisă pentru toţi. Celor obosiţi şi zdrobiţi, li se oferă băutura înviorătoare a vieţii veşnice. Isus încă mai strigă: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea". "Celui ce-i este sete să vină. Cine vrea să ia apa vieţii fără plată." "Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică" (Apoc. 22,17; Ioan 4,11).