48:1 Cap. 47 - Servire
48:2 NOAPTEA ÎNTREAGĂ AU PETRECUT-O pe munte; la răsăritul soarelui, Isus şi ucenicii au coborât în câmpie. Absorbiţi de gânduri, ucenicii erau înspăimântaţi şi tăcuţi. Nici Petru nu era în stare să spună vreun cuvânt. Bucuros ar fi zăbovit în locul cel sfânt, care fusese atins de lumina cerească şi unde Fiul lui Dumnezeu Îşi descoperise slava; dar mai era o lucrare de făcut pentru oamenii care Îl căutau pe Isus încoace şi încolo.
48:3 La piciorul muntelui se adunase un grup mare de oameni, aduşi acolo de ucenicii care rămăseseră în urmă, dar care ştiau unde Se dusese Isus. Când Mântuitorul S-a apropiat, le-a poruncit celor trei însoţitori să păstreze tăcerea cu privire la cele văzute, zicând: "Să nu spuneţi nimănui despre vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi". Descoperirea făcută ucenicilor trebuia să fie primită numai de inima lor şi să nu fie făcută cunoscută altora. Dacă ar fi fost povestită mulţimii, ar fi dat naştere la batjocură sau la uimire zadarnică. Şi chiar cei nouă apostoli nu ar fi înţeles scena decât după ce Hristos avea să învie din morţi. Cât de greu înţelegeau până şi cei trei ucenici privilegiaţi se vede în faptul că, fără a ţine seamă de tot ce spusese Hristos despre evenimentele care Îi stăteau în faţă, se întrebau între ei ce înseamnă să învie din morţi.
48:4 Cu toate acestea, n-au cerut de la Isus nici o explicaţie. Cuvintele Lui cu privire la viitor îi umpluseră de întristare; ei nu căutau o nouă descoperire cu privire la ceea ce erau înclinaţi să creadă că nu va avea loc niciodată.
48:5 Când cei din câmpie L-au văzut pe Isus, au dat fuga înaintea Lui, salutându-L cu respect şi bucurie. Totuşi, ochiul Lui pătrunzător a văzut că ei erau în mare încurcătură. Ucenicii păreau tulburaţi. Tocmai se întâmplase ceva care-i făcuse să sufere o dezamăgire şi o umilire amară.
48:6 În timp ce ei aşteptau la piciorul muntelui, un tată adusese la ei pe fiul său, pentru a fi eliberat de un duh mut, care-l chinuia. Când Isus îi trimisese pe cei doisprezece să predice în Galilea, le dăduse puterea să scoată duhurile necurate. Cât fuseseră tari în credinţă, duhurile rele ascultaseră de cuvântul lor. Şi de astă dată porunciseră duhului chinuitor, în Numele lui Hristos, să părăsească victima; dar demonul îşi bătuse joc de ei, desfăşurându-şi din nou puterea. Ucenicii, nefiind în stare să-şi dea seama de înfrângerea lor, au simţit totuşi că prin aceasta aduc dezonoare atât asupra lor, cât şi asupra Domnului. În mulţime se aflau cărturari care încercaseră să folosească această ocazie cât mai mult pentru a-i umili. Înconjurându-i pe ucenici, i-au asaltat cu întrebări, căutând să arate că şi ei, şi Domnul lor erau nişte înşelători. Iată, strigau rabinii triumfători, aici e un duh rău, pe care nici ucenicii, nici Hristos Însuşi nu pot să-l biruie. Oamenii erau înclinaţi să ia partea cărturarilor şi în mulţime domnea un spirit de dispreţ şi batjocură.
48:7 Dar deodată acuzaţiile au încetat. Isus şi cei trei ucenici au fost văzuţi apropiindu-se şi, printr-o schimbare rapidă de sentimente, oamenii s-au întors să-i întâmpine. Noaptea comuniunii cu slava cerească lăsase urme pe faţa Mântuitorului şi a însoţitorilor Lui. Pe chipul lor era o lu-mină care i-a umplut de respect pe privitori. Speriaţi, cărturarii s-au dat înapoi, în timp ce oamenii Îl salutau pe Isus.
48:8 Ca şi când ar fi fost martor la tot ce se întâmplase, Mântuitorul a venit în locul unde avusese loc conflictul şi, privind drept la cărturari, a întrebat: "Despre ce vă întrebaţi cu ei?"
48:9 Dar glasurile curajoase şi batjocoritoare mai înainte tăceau acum. Toată ceata amuţise. Tatăl nenorocit şi-a făcut drum prin mulţime şi, căzând la picioarele lui Isus, şi-a mărturisit durerea şi dezamăgirea.
48:10 "Învăţătorule", zise el, "am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ... M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul şi nu au putut."
48:11 Isus a privit în jur la mulţimea speriată, la cărturarii batjocoritori, la ucenicii tulburaţi. A citit necredinţa din fiecare inimă şi, cu glas plin de întristare, a exclamat: "O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?" Apoi a zis tatălui întristat: "Adu aici pe fiul tău".
48:12 Băiatul a fost adus şi, când privirea Mântuitorului a căzut asupra lui, duhul cel rău l-a aruncat la pământ în convulsiile agoniei. El se zvârcolea, făcând spume la gură şi sfâşiind aerul cu strigăte neomeneşti.
48:13 Prinţul vieţii Se afla din nou faţă în faţă cu prinţul puterilor întunericului pe câmpul de bătaie - Hristos pentru a-Şi împlini misiunea de a "propovădui robilor de război slobozenia... şi să dea drumul celor apăsaţi" (Luca 4,18), iar Satana, căutând să ţină victima sub puterea sa. Îngerii luminii şi oştile îngerilor răi, nevăzuţi, s-au adunat să privească lupta. Pentru o clipă, Isus a îngăduit duhului rău să-şi desfăşoare pute-rea, ca privitorii să poată înţelege eliberarea care avea să fie săvârşită.
48:14 Mulţimea privea cu răsuflarea tăiată la tatăl aflat în agonia deznădejdii şi a spaimei. Isus a întrebat: "Câtă vreme este de când îi vine aşa?" Tatăl a povestit despre mulţi ani de suferinţă şi apoi, ca şi când n-ar mai fi fost în stare să rabde, a strigat: "Dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne". "Dacă poţi." Până şi tatăl punea la îndoială puterea lui Hristos.
48:15 Isus răspunse: "Dacă poţi... Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!" La Hristos nu e lipsă de putere; vindecarea fiului depindea de credinţa tatălui. Izbucnind în lacrimi, dându-şi seama de propria slăbiciune, tatăl s-a predat îndurării lui Hristos: "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!"
48:16 Isus Se îndreptă către suferind şi zise: "Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi afară din copilul acesta şi să nu mai intri în el". Un ţipăt s-a auzit, urmat de o luptă de moarte. Plecând, părea că demonul e aproape să prăpădească viaţa victimei lui. Apoi copilul rămase nemişcat, ca mort. Mulţimea şoptea: "A murit!" Dar Isus l-a apucat de mână şi, ridicându-l, l-a predat tatălui său în desăvârşită sănătate la minte şi la corp. Tatăl şi fiul lăudau numele
48:17 Eliberatorului. Oamenii "au rămas uimiţi" de puterea minunată a lui Dumnezeu, în timp ce cărturarii, înfrânţi şi abătuţi, au plecat cu fruntea întunecată.
48:18 "Dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne." Câte suflete apăsate de păcat au făcut să răsune această rugăciune! Şi tuturor, Mântuitorul milostiv le răspunde: "Dacă poţi... totul este cu putinţă celui care crede". Credinţa este aceea care ne pune în legătură cu cerul şi ne aduce puteri pentru a ne lupta cu forţele întunericului. În Hristos, Dumnezeu i-a asigurat omului mijloacele pentru a birui orice trăsătură păcătoasă şi a rezista oricărei ispite, oricât de puternică ar fi. Dar mulţi simt că le lipseşte credinţa şi din cauza aceasta stau departe de Hristos. Faceţi ca aceştia, în deznădejdea şi necredinţa lor, să se predea harului Mântuitorului lor milostiv. Să nu privească la ei, ci la Hristos. Acela care a vindecat pe bolnavi şi a scos demoni când umbla printre oameni este acelaşi Mântuitor puternic şi astăzi. Credinţa vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Însuşiţi-vă făgăduinţa Sa: "Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară" (Ioan 6,37). Aruncaţi-vă la picioarele Sale şi strigaţi: "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!" Niciodată nu vei pieri dacă faci astfel, niciodată!
48:19 Într-un timp foarte scurt, ucenicii au avut privilegiul să vadă atât extrema slavei, cât şi a umilinţei. Au văzut natura omenească schimbată după chipul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, înjosită după chipul lui Satana. De pe munte, unde El vorbise cu trimişii cerului şi fusese proclamat de glasul din slava strălucitoare ca Fiu al lui Dumnezeu, ei L-au văzut pe Isus cum coboară, pentru a da ochii cu acest spectacol foarte dureros şi revoltător - copilul bolnav, cu faţa schimonosită, scrâşnind din dinţi în spasmele agoniei pe care nici o putere omenească nu putea s-o aline. Şi acest puternic Mântuitor, care cu câteva ore mai înainte fusese proslăvit în faţa ucenicilor Săi uimiţi, S-a plecat pentru a ridica victima lui Satana de la pământ, unde spumega, şi a încredinţat copilul sănătos la minte şi la corp tatălui şi familiei.
48:20 Aceasta era o pildă a mântuirii: Cel asemenea lui Dumnezeu a venit din slava Tatălui, S-a coborât să salveze ce era pierdut. Reprezenta, de asemenea, misiunea ucenicilor. Servii lui Hristos nu urmează să trăiască singuri cu Isus, pe vârful muntelui, în timpuri de iluminare spirituală. Ei au de lucru în câmpie. Sufletele robite de Satana aşteaptă cuvântul credinţei şi rugăciunii pentru a fi eliberate.
48:21 Cei nouă ucenici se tot gândeau la situaţia dureroasă a nereuşitei lor; şi când Isus a fost din nou numai cu ei, L-au întrebat: "Noi de ce nu am putut să scoatem duhul acesta?" Isus le-a răspuns:
48:22 "Din pricina puţinei voastre credinţe; adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: 'Mută-te de aici colo' şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu ies afară decât cu rugăciune şi cu post". Necredinţa care i-a ţinut departe de o legătură mai profundă cu
48:23 Hristos şi nepăsarea cu care priveau lucrarea sfântă încredinţată lor aduseseră nereuşita în lupta cu puterile întunericului.
48:24 Cuvintele lui Hristos care arătau spre moartea Sa aduseseră întristare şi îndoială. Iar alegerea celor trei ucenici pentru a-L însoţi pe Domnul pe munte provocase gelozia celor nouă. Şi, în loc de a-şi întări credinţa prin rugăciune şi meditaţie asupra cuvintelor lui Hristos, ei se agăţaseră de descurajările şi necazurile lor personale. În starea aceasta de întunecime, porniseră la luptă cu Satana.
48:25 Pentru a birui, trebuiau să vină la luptă într-un alt spirit. Credinţa lor trebuia să fie întărită prin rugăciune arzătoare şi post şi prin umilirea inimii. Ei trebuiau să fie goliţi de eu, să fie umpluţi de spiritul şi puterea lui Dumnezeu. Numai cererea stăruitoare şi sinceră către Dumnezeu în credinţă - credinţa care conduce la dependenţa totală de Dumnezeu şi la o consacrare fără rezerve în lucrarea Lui - poate izbuti să aducă oamenilor ajutorul Duhului Sfânt în lupta împotriva acestei lumi şi a duhurilor răutăţii din locurile cereşti.
48:26 "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar", a zis Isus, "aţi zice muntelui acestuia: 'Mută-te de aici colo' şi s-ar muta." Deşi grăuntele de muştar este aşa de mic, conţine totuşi acelaşi principiu tainic de viaţă care face să crească cel mai înalt copac. Când sămânţa de muştar e aruncată în pământ, embrionul cel mic şi slab se foloseşte de fiecare element adus de Dumnezeu pentru hrana lui şi repede începe să se dezvolte cu vigoare. Dacă aveţi o credinţă ca aceasta, vă veţi folosi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de toate mijloacele rânduite de El. În felul acesta, credinţa voastră va creşte şi va aduce puterea cerească în ajutorul vostru. Piedicile îngrămădite de Satana pe cărarea voastră, deşi în aparenţă de netrecut, ca şi dealurile veşnice, vor dispărea în faţa cererii credinţei. "Nimic nu v-ar fi cu neputinţă."