46:1 Cap. 45 - Umbrele crucii
46:2 LUCRAREA LUI HRISTOS PE PĂMÂNT înainta cu grabă către sfârşit. În faţa Lui, se conturau în mod viu scenele către care se îndreptau paşii Săi. Încă înainte de a lua asupră-Şi natura omenească, El a văzut în întregime drumul pe care trebuia să meargă pentru a mântui ce era pierdut. Fiecare durere care-I sfâşia inima, fiecare insultă aruncată asupra capului Său, fiecare lipsă pe care era chemat să o îndure fuseseră descoperite în faţa Lui, înainte de a lăsa coroana şi haina împărătească şi a Se coborî de pe tron pentru a îmbrăca dumnezeirea cu natura omenească. Drumul de la staul până la Golgota fusese descoperit înaintea ochilor Săi. Cunoştea groaza care avea să vină asupra Lui. Ştia totul şi, cu toate acestea, a zis: "Iată-Mă că vin - în sulul cărţii este scris despre Mine - vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii Mele" (Ps. 40,7.8).
46:3 El avea fără încetare înaintea Sa rezultatele lucrării Sale. Viaţa Sa pământească, plină de muncă grea şi sacrificiu de sine, era înviorată de gândul că munca aceasta nu va fi în zadar. Dând viaţa Sa pentru viaţa oamenilor, El urma să recâştige lumea pentru ascultarea de Dumnezeu. Cu toate că trebuia să primească mai întâi botezul sângelui, cu toate că păcatele lumii aveau să apese asupra sufletului Său nevinovat, cu toate că asupra Lui se lăsase umbra unor suferinţe de nedescris, totuşi, pentru bucuria ce-I era aşezată înainte, a ales să sufere crucea şi a dispreţuit ocara.
46:4 Pentru cei aleşi să-I fie conlucrători în lucrarea Sa, scenele care stăteau în faţa Lui erau încă ascunse; dar se apropia vremea când trebuiau
46:5 să privească agonia Lui. Ei trebuiau să-L vadă pe Acela pe care-L iubeau şi în care se încredeau dat în mâinile vrăjmaşilor Săi şi atârnat pe crucea Calvarului. În curând, El trebuia să-i părăsească şi ei aveau să dea piept cu lumea, fără mângâierea prezenţei Sale vizibile. El ştia cât de grozav urmau să-i persecute ura şi necredinţa şi dorea să-i pregătească pentru aceste încercări.
46:6 Isus şi ucenicii veniseră acum într-unul din oraşele din Cezarea lui Filip. Se aflau acum dincolo de hotarele Galileii, într-o regiune unde predomina idolatria. Aici ucenicii erau scoşi de sub influenţa atotstăpânitoare a iudaismului şi puşi în situaţia de a înţelege ce înseamnă închinarea idolatră. În jurul lor erau reprezentate formele de superstiţie care existau în toate părţile lumii. Isus dorea ca aceste realităţi să le aducă simţământul răspunderii faţă de păgâni. În timpul rămânerii Sale în această regiune, El voia să înceteze să mai înveţe mulţimea şi să Se devoteze mai mult ucenicilor Săi.
46:7 El voia să le vorbească despre suferinţele care Îl aşteptau. Dar întâi a mers deoparte singur şi S-a rugat ca inima lor să fie pregătită pentru a primi cuvintele Sale. După ce a venit la ei, nu le-a spus îndată tot ce dorea să le împărtăşească. Înainte de a face lucrul acesta, le-a dat ocazia de a-şi mărturisi credinţa în El, ca să fie întăriţi pentru încercarea viitoare. El a întrebat: "Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?"
46:8 Cu tristeţe, ucenicii au fost obligaţi să recunoască faptul că Israel nu izbutise să-L primească pe Mesia venit la ei. Câţiva, într-adevăr, când au văzut minunile Lui, au declarat că El este Fiul lui David. Mulţimea care fusese hrănită la Betsaida dorise să-L proclame împărat peste Israel. Mulţi erau gata să-L accepte ca profet, dar nu credeau că El este Mesia.
46:9 Isus a pus atunci o a doua întrebare, adresându-Se chiar ucenicilor: "Dar voi cine ziceţi să sunt?" Petru a răspuns: "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!"
46:10 De la început, Petru a crezut că Isus e Mesia. Mulţi alţii, care fuseseră convinşi de predicarea lui Ioan Botezătorul şi-L primiseră pe Hristos, începuseră să se îndoiască de misiunea lui Ioan atunci când a fost închis şi omorât şi acum se îndoiau că Isus e Mesia, pe care-L aşteptaseră atâta vreme. Mulţi dintre ucenicii care aşteptaseră cu mare înfrigurare ca Hristos să-Şi ocupe locul pe tronul lui David L-au părăsit când au înţeles că El nu are această intenţie. Dar Petru şi
46:11 tovarăşii lui nu s-au îndepărtat de credinţa lor. Purtarea nesigură a celor care ieri proslăveau şi azi condamnau nu a distrus credinţa adevăraţilor urmaşi ai Mântuitorului. Petru a declarat: "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu". El n-a aşteptat ca onorurile împărăteşti să-L încoroneze pe Domnul său şi L-a primit când era în umilinţă.
46:12 Petru a exprimat credinţa celor doisprezece. Dar ucenicii erau încă departe de a înţelege misiunea lui Hristos. Împotrivirea şi greşita interpretare provenite de la preoţi şi conducători, deşi nu-i puteau îndepărta de la Hristos, totuşi îi puneau într-o mare dilemă. Ei nu vedeau lămurit calea lor. Influenţa educaţiei primite din copilărie, învăţăturile rabinilor, puterea tradiţiei încă îi împiedicau să vadă adevărul. Din timp în timp, raze preţioase de lumină pornite de la Isus străluceau asupra lor, dar adesea ei erau asemenea unor oameni care bâjbâie prin întuneric. Dar în ziua aceasta, înainte ca ei să fie puşi faţă în faţă cu încercarea cea mare a credinţei lor, Duhul Sfânt a venit cu putere asupra lor. Pentru un scurt timp, ochii lor au fost îndepărtaţi de la "lucrurile văzute", pentru a privi "lucrurile nevăzute" (2 Cor. 4,18). Sub veşmântul naturii omeneşti, ei au zărit slava Fiului lui Dumnezeu.
46:13 Isus i-a răspuns lui Petru, zicând: "Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri".
46:14 Adevărul mărturisit de Petru este temelia credinţei credincioşilor. Hristos Însuşi a zis că în aceasta constă viaţa veşnică. Dar faptul că cineva avea această cunoştinţă nu era un motiv de proslăvire de sine. Petru nu primise această descoperire datorită înţelepciunii sau datorită bunătăţii sale. Niciodată natura omenească nu poate, de la sine, să ajungă să cunoască cele dumnezeieşti. "Cât cerurile-i de înaltă; ce poţi face? Mai adâncă decât locuinţa morţilor; ce poţi şti?" (Iov 11,8). Numai Duhul înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, "pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit". "Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 2,9.10). "Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El" şi faptul că Petru a priceput slava lui Hristos era o dovadă că el fusese "învăţat de Dumnezeu" (Ps. 25,14; Ioan 6,45). Ah, cu adevărat, "ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta".
46:15 Isus a vorbit mai departe: "Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea; şi porţile locuinţei morţilor nu o vor
46:16 birui". Cuvântul Petru înseamnă piatră - o piatră care se rostogoleşte. Petru nu a fost stânca pe care biserica a fost întemeiată. Porţile iadului l-au biruit când L-a tăgăduit pe Domnul Său cu jurământ. Biserica a fost clădită pe Acela pe care nu-L putea birui locuinţa morţilor.
46:17 Cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, Moise îi îndreptase pe oameni către Stânca de mântuire a lui Israel. Psalmistul cântase despre "Stânca puterii mele". Isaia a scris: "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: 'Iată, pun ca temelie în Sion o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, o temelie puternică'" (Deut. 32,4; Ps. 62,7; Is. 28,16). Petru însuşi, scriind prin inspiraţie, aplică această profeţie la Isus. El zice: "Dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească" (1 Petru 2,3-5).
46:18 "Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus" (1 Cor. 3,11). "Pe această piatră", a zis Isus, "voi zidi biserica Mea." În prezenţa lui Dumnezeu şi a tuturor fiinţelor cereşti, în prezenţa oştilor nevăzute ale locuinţei morţilor, Hristos a întemeiat biserica Sa pe Stânca cea vie. Stânca aceasta este El Însuşi - corpul Său, frânt şi zdrobit pentru noi. Porţile locuinţei morţilor nu pot să biruie o biserică ridicată pe această temelie.
46:19 Cât de slabă părea biserica în vremea când Hristos a spus aceste cuvinte! Era numai o mână de credincioşi, împotriva cărora urma să se ridice toată puterea demonilor şi a oamenilor răi; cu toate acestea, urmaşii lui Hristos nu trebuiau să se teamă. Întemeiaţi şi clădiţi pe Stânca puterii lor, ei nu puteau să fie doborâţi.
46:20 Timp de şase mii de ani, credinţa s-a zidit pe Hristos. Timp de şase mii de ani, torentele şi furtunile mâniei satanice au lovit în Stânca mântuirii noastre, dar ea a stat neclintită.
46:21 Petru a exprimat adevărul care este temelia credinţei bisericii şi Isus l-a onorat acum ca pe un reprezentant al întregului corp al celor ce cred. El a zis: "Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri".
46:22 Expresia "cheile Împărăţiei cerurilor" se referă la cuvintele rostite de Hristos. Toate cuvintele din Sfânta Scriptură sunt ale Sale şi sunt cuprinse aici. Cuvintele acestea au putere să închidă şi să deschidă cerul. Ele fac cunoscute condiţiile
46:23 în care oamenii sunt primiţi sau lepădaţi. În felul acesta, lucrarea acelora care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu e un miros de viaţă spre viaţă sau de moarte spre moarte. Lucrarea lor aduce după sine rezultate veşnice.
46:24 Mântuitorul nu a încredinţat lucrarea Evangheliei numai lui Petru. Mai târziu, repetând cuvintele spuse lui Petru, El le-a aplicat direct la biserică. Şi acelaşi lucru l-a spus în fond şi celor doisprezece, ca reprezentanţi ai corpului credincioşilor. Dacă Isus ar fi dat o putere specială unuia dintre ucenici mai mult decât altora, nu i-am fi găsit aşa de des certându-se cine să fie mai mare. Ei s-ar fi supus dorinţei Domnului lor şi l-ar fi onorat pe acela pe care El îl alesese.
46:25 În loc de a rândui pe unul ca să fie mai mare peste ceilalţi, Hristos le-a zis ucenicilor: "Voi să nu vă numiţi Rabi"; "să nu vă numiţi 'Dascăli'; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul" (Mat. 23,8.10).
46:26 "Hristos este Capul oricărui bărbat." Dumnezeu, care a pus totul sub picioarele Mântuitorului, "L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi" (1 Cor. 11,3; Efes. 1,22.23). Biserica este clădită pe Hristos, ca temelie a ei; ea trebuie să asculte de Hristos, capul ei. Nu trebuie să fie stăpânită de om şi nici să depindă de om. Mulţi pretind că un anumit loc în biserică le dă autoritatea de a dicta ce trebuie să creadă şi ce trebuie să facă ceilalţi oameni. Dumnezeu nu aprobă această pretenţie. Mântuitorul declară: "Voi toţi sunteţi fraţi". Toţi sunteţi expuşi ispitei şi supuşi greşelii. Nu ne putem încrede în nici o fiinţă mărginită pentru a ne conduce. Temelia credinţei este prezenţa vie a lui Hristos în biserică. În aceasta poate să se încreadă şi cel mai slab, iar aceia care se socotesc cei mai tari se vor dovedi cei mai slabi, dacă nu fac din Hristos ajutorul lor. "Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor." Domnul "este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârşite". "Ferice de toţi câţi se încred în El" (Ier. 17,5; Deut. 32,4; Ps. 2,12).
46:27 După mărturisirea lui Petru, Isus le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El era Hristosul. Porunca aceasta a fost dată din cauza împotrivirii hotărâte a cărturarilor şi a fariseilor. Mai mult încă, oamenii, chiar şi ucenicii, aveau o părere greşită despre Mesia, astfel că o vestire a Lui în mod public nu le-ar fi dat o idee adevărată despre caracterul sau lucrarea Lui. Dar zi după zi El li Se descoperea ca Mântuitor şi, în felul acesta, dorea să le dea o concepţie adevărată despre Sine ca Mesia.
46:28 Ucenicii încă mai aşteptau ca Hristos să guverneze ca un domnitor vremelnic. Deşi Îşi ascunsese atâta vreme intenţiile, ei credeau că El nu va rămâne totdeauna în sărăcie şi în umbră; se apropia timpul când El trebuia să-Şi întemeieze Împărăţia. Că ura preoţilor şi rabinilor nu va fi niciodată biruită, că Hristos va fi lepădat de propria naţiune, condamnat ca înşelător şi răstignit ca răufăcător - gândurile acestea nu încăpuseră niciodată în mintea ucenicilor. Dar ceasul puterii întunericului se apropia şi Isus trebuia să le dezvăluie ucenicilor lupta ce trebuia să vină. El era trist atunci când vestea mai dinainte încercarea.
46:29 Până aici, El Se reţinuse să le spună ceva cu privire la suferinţele şi moartea Sa. În convorbirea cu Nicodim, spusese: "După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3,14.15). Dar ucenicii nu auziseră lucrul acesta şi, chiar dacă ar fi auzit, n-ar fi înţeles. Acum însă fuseseră cu Isus, ascultaseră cuvintele Lui, văzuseră faptele Lui până când, neţinând seama de împrejurările umile în care Se afla sau de împotrivirea preoţilor şi a poporului, s-au putut uni să mărturisească împreună cu Petru: "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu". Venise timpul să fie tras vălul care acoperea viitorul. "De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învie."
46:30 Nefiind în stare din cauza durerii şi uimirii să mai spună ceva, ucenicii ascultară. Hristos acceptase cuvintele prin care Petru Îl recunoscuse ca Fiul lui Dumnezeu şi acum cuvintele Sale, prin care le vestea suferinţa şi moartea Sa, li se păreau cu neputinţă de înţeles. Petru n-a putut să tacă. El s-a agăţat de Domnul său, voind parcă să-L tragă înapoi de la ce avea să I se întâmple în curând, şi a zis: "Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!"
46:31 Petru Îl iubea pe Domnul, dar Isus nu l-a lăudat pentru faptul că dădea pe faţă în felul acesta dorinţa să-L apere de suferinţă. Cuvintele lui Petru nu erau de natură să-L ajute şi să-L mângâie pe Isus în greutăţile şi încercările de faţă. Ele nu erau în armonie cu planurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru o lume pierdută şi nici cu lecţia de jertfire de sine pe care Isus venise să o dea prin exemplul Său. Petru nu voia să vadă crucea în lucrarea lui Hristos. Cuvintele lui puteau să creeze o impresie cu totul opusă aceleia pe care dorea Hristos să o facă în mintea urmaşilor Săi şi Mântuitorul a trebuit să rostească una dintre cele mai aspre mustrări
46:32 care au pornit de pe buzele Sale: "Înapoia Mea, Satano; tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor".
46:33 Satana încerca să-L descurajeze pe Isus şi să-L întoarcă de la lucrarea Lui; iar Petru, în iubirea lui oarbă, dădea glas ispitei. Domnul răutăţii era autorul acestui gând. Înapoia acestui apel stăruitor, era provocarea venită de la el. În pustie, Satana Îi oferise lui Hristos stăpânirea lumii, cu condiţia de a părăsi cărarea sacrificiului şi umilinţei. Acum înfăţişa ucenicului lui Hristos aceeaşi ispită. El căuta să fixeze atenţia lui Petru asupra măririi pământeşti, pentru ca el să nu poată privi crucea spre care voia Isus să-i îndrepte privirea. Prin Petru, Satana arunca din nou ispita asupra lui Isus. Dar Mântuitorul nu a luat seama la ea; gândul Îi era la ucenicul Său. Satana se aşezase între Petru şi Domnul lui, pentru ca inima ucenicului să nu fie mişcată la vederea umilirii lui Hristos pentru mântuirea lui. Cuvintele lui Hristos nu au fost rostite către Petru, ci către acela care încerca să-l despartă pe Petru de Răscumpărătorul lui. "Înapoia Mea, Satano." Nu te mai aşeza între Mine şi servul Meu rătăcit. Lasă-Mă să stau faţă în faţă cu Petru, ca să-i pot descoperi taina iubirii Mele.
46:34 Petru a înţeles cu greu această învăţătură amară, şi anume că drumul lui Hristos pe pământ trecea prin luptă şi umilinţă. Ucenicul se dădea înapoi în faţa părtăşiei cu Domnul său în suferinţă. Dar, în văpaia focului din cuptor, el trebuia să înveţe binecuvântarea adusă de aceasta. Multă vreme după aceea, când fiinţa lui atât de activă era aplecată sub povara anilor şi a muncii, a scris: "Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi: dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui" (1 Petru 4,12.13).
46:35 Isus le-a explicat acum ucenicilor Săi că viaţa Lui de abnegaţie era un exemplu pentru ceea ce trebuia să fie viaţa lor. Chemând în jurul Său, împreună cu ucenicii, pe oamenii care se apropiaseră, El a zis: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze". Crucea era asociată cu puterea Romei. Era instrumentul celei mai crude şi mai umilitoare forme de moarte. Criminalii cei mai decăzuţi erau puşi să-şi poarte crucea până la locul de execuţie şi adesea, când urma să le fie pusă în spinare, se împotriveau cu disperare până când erau biruiţi şi
46:36 instrumentul de tortură le era legat în spinare. Dar Isus le-a poruncit urmaşilor Săi să-şi ia crucea şi să o poarte după El. Pentru ucenici, cuvintele Lui, deşi slab înţelese, arătau că trebuie să fie supuşi până la cea mai mare umilinţă - supunere până la moarte pentru Numele lui Hristos. Cuvintele lui Hristos n-ar fi putut să descrie mai bine ce înseamnă o totală predare de sine. Pe toate acestea El le primise pentru binele lor. Isus nu socotise cerul un loc de dorit, atâta timp cât noi eram pierduţi. El părăsise curţile cereşti pentru o viaţă de înjosire şi insultă şi o moarte ruşinoasă. El, care era bogat în comorile nepreţuite ale cerului, S-a făcut sărac, ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogăţiţi. Noi trebuie să mergem pe cărarea pe care a mers El.
46:37 Iubirea faţă de sufletele pentru care a murit Hristos înseamnă răstignirea eului. De aici înainte, cel care este copil al lui Dumnezeu va privi la persoana sa ca la un inel de legătură în lanţul aruncat pentru salvarea lumii, una cu Hristos în planul milei Sale, mergând înainte cu El pentru a căuta şi salva pe cei pierduţi. Creştinul trebuie să-şi dea totdeauna seama că s-a consacrat lui Dumnezeu şi că trebuie să descopere lumii pe Hristos în caracter. Sacrificiul de sine, simpatia, iubirea, date pe faţă în viaţa lui Hristos, trebuie să se arate din nou în viaţa celui care lucrează pentru Dumnezeu.
46:38 "Oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie o va câştiga." Egoismul înseamnă moarte. Nici un organ al corpului nu poate să trăiască, dacă îşi mărgineşte activitatea numai la sine. Dacă inima nu va trimite sângele dătător de viaţă la mână şi la cap, în curând îşi va pierde puterea. Asemenea sângelui dătător de viaţă, iubirea lui Hristos este difuzată în toate părţile corpului spiritual al lui Hristos. Noi suntem membre unii pentru alţii şi cel care nu vrea să dea va pieri. "Şi ce-ar folosi", zice Hristos, "unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?"
46:39 Trecând peste umilinţa şi sărăcia timpului de faţă, El a îndreptat privirea ucenicilor către venirea Sa în slavă, nu în strălucirea unui tron pământesc, ci în slava lui Dumnezeu şi a oştilor cerului. Şi apoi a zis: "Atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui". După aceea, pentru încurajarea lor, a dat făgăduinţa: "Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa". Dar ucenicii n-au înţeles cuvintele Lui. Slava părea prea îndepărtată. Ochii lor erau aţintiţi la cele ce se vedeau mai aproape: sărăcia vieţii pământeşti, umilinţa şi suferinţa. Să renunţe ei la strălucitoarele lor aşteptări cu privire la domnia mesianică? Să nu vadă ei pe Domnul lor înălţat pe tronul lui
46:40 David? Să admită ei ca Hristos să ducă o viaţă de peregrin umil, fără adăpost, pentru a fi dispreţuit, lepădat şi omorât? Întristarea le apăsa inima, deoarece ei Îl iubeau pe Domnul. De asemenea, îndoiala se zbătea în gândurile lor, deoarece părea de neînţeles ca Fiul lui Dumnezeu să fie supus la o asemenea crudă umilinţă. Ei se întrebau de ce să meargă de bunăvoie la Ierusalim, ca să suporte suferinţele despre care El le vorbise. Cum putea să Se resemneze cu o soartă ca aceasta şi să-i lase într-un întuneric mai mare decât acela în care bâjbâiseră înainte de a li Se descoperi?
46:41 În ţinutul Cezareii lui Filip, gândeau ucenicii, Hristos era dincolo de limitele puterii lui Irod şi Caiafa. N-avea să Se teamă de ura iudeilor sau de puterea romanilor. Pentru ce să nu lucreze acolo, mai departe de farisei? Pentru ce era nevoie să Se dea morţii? Dacă avea să moară, cum putea să se întemeieze Împărăţia Sa aşa de bine, încât porţile iadului să n-o biruie? Pentru ucenici, lucrul acesta era cu adevărat o taină.
46:42 Chiar acum călătoreau de-a lungul ţărmului Mării Galileii, către oraşul în care toate speranţele lor aveau să se sfărâme. Ei nu îndrăzneau să discute cu Isus, ci vorbeau între ei încet şi plini de întristare despre viitorul lor. Chiar în mijlocul îndoielilor, s-au agăţat de gândul că o împrejurare neprevăzută ar putea să împiedice soarta tristă care părea să-L aştepte pe Domnul lor. Astfel, ei au fost străpunşi de îndoieli, speranţe şi temeri timp de şase zile lungi, pline de mâhnire.