45:1 Cap. 44 - Adevăratul semn
45:2 "ISUS A PĂRĂSIT ŢINUTUL TIRULUI şi a venit iarăşi prin Sidon la Marea Galileii, trecând prin ţinutul Decapole" (Marcu 7,31).
45:3 În ţinutul Decapole, fuseseră vindecaţi cei doi demonizaţi din Gherghesa. În locul acesta, oamenii, alarmaţi de pierderea porcilor, stăruiseră pe lângă Isus să plece din mijlocul lor. Dar ei auziseră între timp cuvintele solilor lăsaţi de El în urmă şi se născuse în ei dorinţa de a-L vedea. Când a venit din nou în ţinutul acela, oamenii s-au adunat în jurul Lui şi I-au adus un om surd, care vorbea anevoie. Isus nu l-a vindecat pe om aşa cum avea obiceiul, numai prin cuvânt. Luându-l la o parte din mulţime, a pus degetele în urechile lui şi i-a atins limba; privind spre cer, El a suspinat, gândindu-Se la urechile care nu voiau să se deschidă înaintea adevărului şi la limbile care refuzaseră să-L recunoască pe Mântuitorul. La cuvântul "Deschide-te!", omul a putut din nou să vorbească şi, neţinând seamă de porunca de a nu spune nimănui, a povestit pretutindeni istoria vindecării lui.
45:4 Isus a urcat pe un munte şi acolo mulţimea a alergat la El, aducându-i pe bolnavi şi pe schilozi şi aşezându-i la picioarele Lui. El i-a vindecat pe toţi şi oamenii, aşa păgâni cum erau, preamăreau pe Dumnezeul lui Israel. Timp de trei zile au continuat să se adune în jurul Mântuitorului, dormind noaptea sub cerul liber, iar ziua îmbulzindu-se, gata să asculte cuvintele lui Hristos şi să vadă lucrările Lui. După trei
45:5 zile, hrana lor se isprăvise. Isus nu voia să le dea drumul flămânzi şi le-a spus ucenicilor să le dea ei de mâncare. Ucenicii şi-au manifestat din nou necredinţa. La Betsaida ei văzuseră cum, prin binecuvântarea lui Hristos, puţinul pe care-l aveau îndestulase cu hrană toată mulţimea, dar acum ei n-au adus tot ce aveau cu încrederea în puterea Lui de a-l înmulţi pentru gloatele înfometate. Mai mult, cei pe care îi hrănise la Betsaida erau iudei, dar aceştia erau neamuri şi păgâni. Prejudecata iudaică era încă plină de putere în inima ucenicilor şi ei I-au răspuns lui Isus: "Cum ar putea cineva să sature cu pâine pe oamenii aceştia, aici, într-un loc pustiu?" Dar, ascultători de cuvântul Lui, au adus ceea ce aveau - şapte pâini şi doi peşti. Mulţimea a fost hrănită şi s-au adunat şapte coşuri mari de firimituri. Patru mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, au fost întăriţi prin hrană şi Isus le-a dat drumul să plece cu inima voioasă şi recunoscătoare.
45:6 Luând apoi o corabie, a străbătut marea împreună cu ucenicii spre Magdala, la capătul de miazăzi al câmpiei Ghenezaretului. În ţinutul Tirului şi al Sidonului, inima Lui fusese reînviorată de încrederea deplină a femeii siro-feniciene. Locuitorii păgâni din Decapole Îl primiseră cu bucurie. Acum, când a coborât din nou în Galilea, unde puterea Lui se manifestase mai mult decât oriunde, unde se săvârşiseră cele mai multe fapte de îndurare ale Lui şi unde dăduse învăţăturile Sale, a fost întâmpinat cu necredinţă dispreţuitoare.
45:7 O delegaţie de farisei se unise cu reprezentanţii saducheilor bogaţi şi semeţi, partid al preoţilor, al necredincioşilor şi al aristocraţiei neamului. Cele două partide fuseseră într-o vrăjmăşie grozavă. Saducheii căutau să câştige prin linguşiri favoarea puterii cârmuitoare, pentru a-şi menţine poziţia şi autoritatea. Pe de altă parte, fariseii cultivau ura poporului împotriva romanilor, aşteptând cu nerăbdare timpul când puteau să scuture jugul cuceritorilor. Dar fariseii şi saducheii s-au unit acum împotriva lui Hristos. Cei care se aseamănă se adună şi răul, oriunde ar exista, se uneşte cu răul pentru nimicirea binelui.
45:8 De astă dată, fariseii şi saducheii au venit la Hristos, cerând un semn din cer. Când israeliţii, în zilele lui Iosua, au mers să se lupte cu canaaniţii la Bet-Horon, soarele s-a oprit la porunca celui care îi conducea până a fost câştigată biruinţa şi multe minuni asemănătoare se săvârşiseră în istoria lor. Un semn asemănător se cerea de la Isus. Dar nu de astfel de semne aveau nevoie iudeii. Lor nu le era de folos un simplu semn exterior. Ceea ce le trebuia nu era o iluminare intelectuală, ci o înnoire spirituală.
45:9 "Făţarnicilor", le-a zis Isus, "faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi" - studiind cerul, ei puteau să prevadă vremea - "şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi?" Chiar cuvintele lui Hristos, rostite în puterea Duhului Sfânt care îi convingea de păcat, erau semnul pe care Dumnezeu îl dăduse pentru mântuirea lor. Şi semne direct din cer se dăduseră pentru a adeveri misiunea lui Hristos. Cântecul îngerilor către păstori, steaua care îi călăuzise pe magi, porumbelul şi glasul care au venit din cer la botezul Lui erau mărturii date în favoarea Lui.
45:10 "Isus a suspinat adânc în duhul Său şi a zis: 'Pentru ce cere neamul acesta un semn?'" "Nu i se va da alt semn, decât semnul proorocului Iona". După cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui, şi Hristos trebuia să stea acelaşi timp "în inima pământului". Şi după cum predica lui Iona fusese un semn pentru cei din Ninive, tot aşa şi predica lui Hristos trebuia să fie un semn pentru generaţia Lui. Dar ce contrast în primirea Cuvântului! Locuitorii metropolei păgâne s-au cutremurat când au auzit avertizarea de la Dumnezeu. Regi şi nobili s-au umilit, cei mari şi cei mici au strigat împreună către Dumnezeul cerului şi lor le-a fost dat harul Său. "Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta în ziua judecăţii", a spus Isus, "şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona" (Mat. 12,40.41).
45:11 Fiecare minune săvârşită de Isus era un semn al divinităţii Sale. El săvârşea întocmai lucrarea prevestită despre Mesia; dar, pentru farisei, aceste fapte ale milei erau o reală ofensă. Mai marii iudeilor priveau cu o crudă indiferenţă la suferinţele oamenilor. În multe cazuri, egoismul şi nedreptăţile lor cauzaseră suferinţa pe care o alina Hristos. În felul acesta, minunile Lui erau o mustrare pentru ei.
45:12 Ceea ce-i făcea pe iudei să lepede lucrarea Mântuitorului era tocmai cea mai puternică dovadă a caracterului Său divin. Însemnătatea cea mai mare a minunilor Sale se vedea în faptul că ele erau împlinite pentru binecuvântarea oamenilor.
45:13 Cea mai evidentă dovadă că El venea de la Dumnezeu era faptul că viaţa Lui descoperea caracterul lui Dumnezeu. El împlinea lucrările şi rostea cuvintele lui Dumnezeu. O astfel de viaţă este cea mai mare minune.
45:14 Când, în zilele noastre, este prezentată solia adevărului, se găsesc mulţi care, asemenea iudeilor, strigă: "Arată-ne un semn! Fă o minune!" Hristos n-a săvârşit nici o minune la cererea fariseilor. El n-a făcut în pustie nici o minune, ca răspuns la insinuările lui Satana. Nici nouă nu ne dă putere pentru a ne răzbuna sau pentru a satisface cererile necredinţei sau ale mândriei. Dar Evanghelia nu e lipsită de semnul originii ei dumnezeieşti. Nu e o minune faptul că noi putem să ne smulgem din robia lui Satana? Vrăjmăşia împotriva lui Satana nu izvorăşte din inima omului, ci este sădită prin harul lui Dumnezeu. Când cineva, care a fost stăpânit de o voinţă încăpăţânată şi rătăcită, este eliberat şi se supune din toată inima atracţiei puterii lui Dumnezeu, se săvârşeşte o minune, ca atunci când cineva, care a fost într-o mare rătăcire, ajunge să înţeleagă adevărul moral. De fiecare dată când o persoană se converteşte şi învaţă să-L iubească pe Dumnezeu şi să ţină poruncile Lui, se împlineşte făgăduinţa lui Dumnezeu: "Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou" (Ezech. 36,26). Schimbarea în inima omului şi transformarea caracterului constituie o minune care descoperă un Mântuitor pururea viu, care lucrează pentru a mântui. O viaţă statornică în Hristos este o mare minune. În predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, semnul care trebuie să se dea pe faţă acum şi totdeauna este prezenţa Duhului Sfânt, care să facă din Cuvânt o putere de renaştere pentru aceia care îl aud. Aceasta este mărturia dată de Dumnezeu în faţa lumii despre misiunea dumnezeiască a Fiului Său.
45:15 Cei care doreau un semn de la Isus îşi împietriseră atât de mult inimile în necredinţă, încât n-au văzut în caracterul Său chipul lui Dumnezeu. Ei nu voiau să vadă că misiunea Lui era o împlinire a profeţiilor Scripturilor. În parabola cu omul bogat şi săracul Lazăr, Isus le-a spus fariseilor: "Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi" (Luca 16,31). Nu mai putea fi dat nici un semn în cer sau pe pământ care să-i ajute.
45:16 Isus "a suspinat adânc în duhul Său" şi, întorcându-Se de la grupul batjocoritor, S-a urcat în corabie cu ucenicii. Într-o tăcere tristă, ei au străbătut lacul din nou. Cu toate acestea, nu s-au întors la locul din care plecaseră, ci s-au îndreptat spre Betsaida, aproape de locul unde fuseseră hrăniţi cei cinci mii. În timp ce se apropiau de locul acela, Isus a zis: "Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul Fariseilor şi al
45:17 Saducheilor". Iudeii obişnuiau, din zilele lui Moise, să îndepărteze aluatul din casele lor în timpul Paştelui, căci fuseseră învăţaţi să-l socotească un simbol al păcatului. Dar ucenicii nu L-au înţeles pe Isus. La plecarea lor grăbită de la Magdala, uitaseră să ia pâine şi nu aveau cu ei decât o singură pâine. De astă dată, au crezut că Hristos îi avertiza să nu cumpere pâinea fariseilor sau a saducheilor. Lipsa lor de credinţă şi de pătrundere spirituală îi făcuse de multe ori să înţeleagă greşit cuvintele lui Isus. Acum, Isus i-a mustrat pentru că au crezut că El, care a hrănit mii de oameni cu câteva pâini şi câţiva peşti, S-ar fi gândit în solemnele Lui avertizări mai mult la hrana pământească, pieritoare. Exista primejdia ca raţionamentele iscusite ale fariseilor şi saducheilor să-i influenţeze şi pe ucenicii Săi prin necredinţă, făcându-i să se gândească în mod uşuratic la lucrările lui Hristos.
45:18 Ucenicii erau înclinaţi să creadă că Domnul ar fi trebuit să împlinească cererea pentru un semn din cer. Ei credeau că El este în stare să facă lucrul acesta şi că un semn i-ar fi redus pe vrăjmaşii Lui la tăcere. Ei nu observaseră făţărnicia acestor batjocoritori.
45:19 După luni de zile, "când se strânseseră noroadele cu miile, aşa că se călcau unii pe alţii", Isus a repetat aceeaşi învăţătură. El "a început să spună ucenicilor Săi: 'Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul Fariseilor, care este făţărnicia'" (Luca 12,1).
45:20 Aluatul pus în făină lucrează pe neobservate, schimbând toată plămădeala, făcând-o asemenea lui [1 Cor. 5,6 u.p.]. Tot astfel, dacă se îngăduie făţărniciei să locuiască în inimă, ea pătrunde în caracter şi în viaţă. Un exemplu izbitor de făţărnicie fariseică, pe care Hristos o mustrase condamnând-o, era practica prin care se admitea neglijarea datoriilor filiale sub pretenţia unei dărnicii faţă de templu, care era numită "Corban". Cărturarii şi fariseii strecurau învăţături amăgitoare. Ei ascundeau adevărata tendinţă a învăţăturilor lor şi foloseau orice ocazie pentru a le strecura cu măiestrie în mintea ascultătorilor lor. Aceste principii false, o dată primite, lucrau asemenea aluatului în făină, pătrunzând şi transformând caracterul. Tocmai învăţătura aceasta înşelătoare făcea ca oamenii să primească aşa de greu cuvintele lui Hristos.
45:21 Aceleaşi influenţe lucrează şi astăzi prin aceia care caută să explice Legea lui Dumnezeu în aşa fel, încât să se conformeze cu practicile lor. Oamenii aceştia nu atacă legea pe faţă, ci prezintă
45:22 teorii speculative, care îi subminează principiile. Ei o explică în aşa fel, încât să-i distrugă puterea.
45:23 Făţărnicia fariseilor era rezultatul egoismului. Ţinta vieţii lor era proslăvirea proprie. Lucrul acesta i-a făcut să pervertească şi să aplice greşit Scripturile şi i-a orbit faţă de misiunea lui Hristos. Până şi ucenicii Domnului Hristos erau în primejdia de a cultiva acest rău subtil. Aceia care se numărau printre urmaşii lui Isus, dar nu părăsiseră totul pentru a deveni ucenicii Lui, erau influenţaţi într-o mare măsură de raţionamentele fariseilor. Adesea, ei se zbăteau între credinţă şi necredinţă şi nu pătrundeau comorile de înţelepciune ascunse în Hristos. Nici măcar ucenicii, deşi pe dinafară părăsiseră totul pentru Hristos, nu încetaseră în inima lor să umble după lucruri mari. Spiritul acesta provocase cearta cu privire la cine trebuie să fie mai mare. Spiritul acesta s-a aşezat între ei şi Hristos, făcându-i să aibă aşa de puţină simpatie faţă de misiunea Sa plină de sacrificiu de sine şi să înţeleagă aşa de greu taina mântuirii. După cum aluatul, dacă este lăsat să-şi desăvârşească lucrarea, va produce stricăciune şi decădere, tot astfel spiritul egoist, dacă e cultivat, produce pervertirea şi ruina sufletului.
45:24 Cât de răspândit este acest păcat subtil şi înşelător între urmaşii de astăzi ai Domnului, ca şi pe vremuri! De câte ori slujirea lui Hristos şi părtăşia noastră unul cu altul sunt întinate de dorinţa tainică de a înălţa eul! Cât de grăbit este gândul ca eul să fie satisfăcut şi cât de mare dorinţa după aprobarea oamenilor! Iubirea de sine şi dorinţa de a găsi o cale mai uşoară decât cea rânduită de Dumnezeu duc la înlocuirea preceptelor dumnezeieşti cu teorii şi tradiţii omeneşti. Chiar pentru ucenicii Săi sunt rostite cuvintele de avertizare ale lui Hristos: "Luaţi seama şi feriţi-vă de aluatul fariseilor".
45:25 Religia lui Hristos este însăşi sinceritatea. Zelul pentru slava lui Dumnezeu este motivul sădit de Duhul Sfânt şi numai lucrarea puternică a Duhului îl poate sădi. Numai puterea lui Dumnezeu poate să izgonească egoismul şi făţărnicia. Semnul lucrării Sale este schimbarea aceasta. Când credinţa pe care o primim distruge egoismul şi făţărnicia, dacă ne conduce să căutăm slava lui Dumnezeu, şi nu slava proprie, putem şti că este o religie adevărată. "Tată, proslăveşte Numele Tău" (Ioan 12,28) a fost nota dominantă a vieţii lui Hristos şi, dacă Îl urmăm, aceasta va fi şi nota dominantă a vieţii noastre. El ne porunceşte "să umblăm cum a umblat El" şi "prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui" (1 Ioan 2,6.3).