42:2 CÂND LE-A INTERZIS OAMENILOR să-L proclame împărat, Isus ştia că ajunsese la un punct hotărâtor din viaţa Sa. Mulţimea, care astăzi voia să-L înalţe pe tron, mâine avea să-I întoarcă spatele. Dezamăgiţi de nesatisfacerea ambiţiei lor egoiste, ei urmau să schimbe iubirea în ură şi laudele în blesteme. Dar, cu toate că ştia lucrurile acestea, El n-a luat nici o măsură pentru a evita criza. De la început, El nu susţinuse nici o nădejde a urmaşilor Săi pentru răsplătiri pământeşti. Unuia, care venise cu dorinţa de a deveni ucenicul Său, El i-a zis: "Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul" (Mat. 8,20). Dacă oamenii ar fi putut să aibă şi lumea împreună cu Hristos, mulţimile I s-ar fi supus; dar El nu putea să primească o astfel de slujire. Dintre aceia care acum se aflau în jurul Lui, mulţi erau atraşi de nădejdea unei împărăţii pământeşti. Ei nu trebuiau să rămână înşelaţi în aşteptările lor. Învăţătura spirituală profundă din minunea cu pâinile nu fusese înţeleasă. Trebuia să fie acum explicată. Şi această nouă descoperire să aducă după sine o încercare mai mare.