41:13 Ucenicii fuseseră martori în ziua aceea la lucrările minunate ale lui Hristos. Li se păruse că cerul se coborâse pe pământ. Amintirea acelei zile scumpe şi slăvite ar fi trebuit să le umple inimile de credinţă şi nădejde. Dacă din prisosul inimii ar fi vorbit despre lucrurile acestea, n-ar fi ajuns la ispită. Dar dezamăgirea le absorbise gândurile. Nu luaseră în seamă cuvintele lui Hristos: "Adunaţi ce-a rămas, ca nimic să nu se piardă". Acelea fuseseră ceasuri de mari binecuvântări pentru ucenici, dar ei le uitaseră. Se găseau în mijlocul apelor frământate. Gândurile lor erau furtunoase şi nebuneşti, şi Domnul le-a dat altceva pentru a le ocupa mintea şi pentru a le mişca sufletele. Deseori, Dumnezeu face lucrul acesta atunci când oamenii îşi creează singuri poveri şi greutăţi. Ucenicii nu aveau nici un motiv real pentru care să se frământe. Dar primejdia se apropia cu repeziciune.