21:1 Cap. 20 - Numai dacă vedeţi semne şi minuni
21:2 GALILEENII CARE S-AU ÎNTORS de la sărbătoarea Paştelor au adus vestea despre lucrările minunate săvârşite de Isus. Cele spuse de conducătorii de la Ierusalim despre faptele Lui Îi deschideau calea în Galilea. Mulţi deplângeau abuzurile de la templu, lăcomia şi aroganţa preoţilor. Ei sperau că Omul acesta, care-i alungase pe conducători, ar putea fi Eliberatorul mult aşteptat. Veştile sosite păreau să confirme aşteptările lor atât de strălucite. Se spunea că profetul ar fi declarat că El este Mesia.
21:3 Dar locuitorii din Nazaret nu credeau în El. Pentru motivul acesta, Isus n-a vizitat Nazaretul în drumul Său spre Cana. Mântuitorul le-a spus ucenicilor că un profet nu este onorat în ţara lui. Oamenii apreciază caracterul după capacitatea lor de apreciere. Cei cu vederi strâmte şi lumeşti Îl judecau pe Hristos după naşterea Lui umilă, după îmbrăcămintea Lui simplă şi după munca de toate zilele. Ei nu puteau să aprecieze curăţia spiritului Aceluia care nu avea nici o urmă de păcat.
21:4 Vestea despre revenirea lui Hristos la Cana s-a răspândit prin toată Galilea, dând speranţă celor suferinzi şi nenorociţi. În Capernaum, veştile au ajuns la un nobil iudeu, care era ofiţer în
21:5 slujba împăratului. Un fiu al acestui slujbaş era bolnav de o boală care părea să nu aibă leac. Medicii îl sortiseră morţii, dar, atunci când a auzit de Isus, tatăl s-a hotărât să-I ceară ajutor. Copilaşul era foarte slăbit şi se temeau că nu va trăi până la întoarcerea lui; dar nobilul a socotit că trebuie să prezinte personal cazul. Spera că rugăminţile unui părinte aveau să trezească mila Marelui Medic.
21:6 Ajungând la Cana, a găsit o mulţime de oameni în jurul lui Isus. Cu inima nerăbdătoare, şi-a făcut loc până lângă Mântuitorul. Credinţa lui a început să tremure când a văzut numai un om îmbrăcat simplu, plin de praf şi obosit de călătorie. S-a îndoit că această Persoană ar putea face ceea ce el venise să-I ceară; cu toate acestea, a cerut să stea de vorbă cu Isus, I-a povestit pentru ce a venit şi L-a rugat pe Mântuitorul să vină cu el acasă.
21:7 Dar întristarea lui era mai de mult cunoscută de Isus. Înainte ca acest slujbaş să plece de acasă, Mântuitorul văzuse durerea lui.
21:8 El mai ştia că tatăl îşi pusese în minte anumite condiţii ca să creadă în Isus. Dacă cererea lui nu avea să fie împlinită, nu avea să-L primească drept Mesia. În timp ce slujbaşul disperat aştepta răspunsul, Isus a zis: "Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi".
21:9 În ciuda tuturor dovezilor că Isus era Hristosul, petiţionarul se hotărâse să creadă în El numai cu condiţia împlinirii cererii lui. Mântuitorul a văzut contrastul dintre necredinţa aceasta ce ridică întrebări şi credinţa simplă a samaritenilor, care nu ceruseră nici un semn, nici o minune. Cuvântul Său, dovada mereu prezentă a dumnezeirii Lui, avea o putere convingătoare, care pătrundea inima lor. Domnului Hristos Îi părea rău că poporul Său, căruia îi fuseseră încredinţate proorociile sfinte, nu înţelegea glasul lui Dumnezeu care le vorbea prin Fiul Său.
21:10 Slujbaşul împărătesc avea totuşi oarecare credinţă, pentru că el venise să ceară ceea ce, după părerea lui, era cea mai preţioasă dintre toate binecuvântările. Isus avea de dat un dar mai mare. El dorea nu numai să vindece copilul, dar să facă pe slujbaş şi familia lui părtaşi la binecuvântarea mântuirii şi să aprindă o lumină în Capernaum, care, în curând, avea să fie câmpul Său de activitate. Dar slujbaşul împărătesc trebuia totuşi să-şi dea seama de nevoile sale înainte de a dori harul lui Hristos. Curteanul acesta reprezenta pe mulţi alţii din neamul lui. Ei căutau să aibă legături cu Isus din motive egoiste. Sperau să aibă un oarecare câştig de la puterea Lui şi credinţa lor era legată de realizarea acestui câştig; în schimb, nu-şi dădeau seama de boala lor spirituală şi nu vedeau nevoia harului divin.
21:11 Ca un fulger, cuvintele Mântuitorului au făcut lumină în inima slujbaşului împărătesc. El şi-a dat seama că motivele pentru care Îl căuta pe Isus erau egoiste. Credinţa lui şovăitoare i-a apărut în adevăratul ei caracter. Plin de durere, şi-a dat seama că îndoiala sa putea să coste viaţa fiului său. A simţit că era în faţa Cuiva care putea să citească gândurile şi căruia totul Îi era cu putinţă. În disperarea sa, a strigat: "Doamne, vino până nu moare micuţul meu!" Credinţa lui s-a prins de Hristos ca şi Iacov când, în lupta cu îngerul, a strigat: "Nu te las până când nu mă vei binecuvânta" (Gen. 32,26).
21:12 La fel ca Iacov, a biruit. Mântuitorul nu poate pleca de lângă un suflet care se prinde de El, cerând cu stăruinţă ajutor în nevoia lui. "Du-te, i-a zis El, fiul tău trăieşte." Slujbaşul împărătesc a plecat de la Mântuitorul cu o pace
21:13 şi o bucurie pe care nu le cunoscuse niciodată mai înainte. Nu numai că avea încredere că fiul lui se va face bine, dar, cu o credinţă puternică, s-a încrezut în Hristos ca Răscumpărător.
21:14 În acelaşi ceas, cei care vegheau lângă copilaşul muribund, în căminul din Capernaum, au observat o bruscă şi tainică schimbare. Umbra morţii a pierit de pe faţa bolnavului. Febra a făcut loc unei stări plăcute, aducătoare de sănătate. Ochii întunecaţi au început să strălucească de inteligenţă şi în corpul lui slăbit şi ros de suferinţă a revenit vigoarea. Nici un semn de boală nu mai era în copil. Carnea lui aprinsă s-a făcut moale şi plină de viaţă şi el s-a cufundat într-un somn liniştit. Febra îl părăsise chiar în zăduful zilei. Familia era uimită şi bucuria era mare.
21:15 Cana nu era aşa departe de Capernaum, iar ofiţerul putea să ajungă acasă chiar în seara aceleiaşi zile în care se întâlnise cu Isus; dar el nu s-a grăbit pe drumul spre casă. Abia a doua zi dimineaţă a ajuns la Capernaum. Ce sosire a fost! Când plecase după Isus, inima lui era împovărată de întristare. Lumina soarelui i se părea o cruzime, iar cântecul păsărelelor, o batjocură. Cât de deosebite erau acum simţămintele lui! Întreaga natură avea o nouă înfăţişare. El vedea totul cu alţi ochi. Pe când mergea în liniştea zorilor dimineţii, i se părea că toată natura Îl laudă pe Dumnezeu împreună cu el. Când se afla încă departe de casă, slugile i-au ieşit în întâmpinare cu dorinţa de a-i uşura povara sufletească pe care erau siguri că o simţea. Nu s-a arătat surprins de vestea adusă de ei, dar cu un mare interes, pe care ei nu-l înţelegeau, a întrebat la care ceas a început să-i fie mai bine. Ei au răspuns: "Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile!" Chiar în clipa în care credinţa tatălui pusese stăpânire pe asigurarea: "Fiul tău trăieşte", iubirea dumnezeiască atinsese copilaşul muribund.
21:16 Tatăl a dat fuga să-şi vadă fiul. L-a strâns la pieptul său de parcă ar fi fost ridicat dintre morţi şi Îl lăuda fără încetare pe Dumnezeu pentru această vindecare minunată.
21:17 Slujbaşul acesta împărătesc dorea să cunoască mai mult despre Hristos. După ce, mai târziu, a auzit învăţăturile Lui, el şi toţi din casa lui au devenit ucenici. Durerea lor a fost sfinţită spre convertirea întregii familii. Vestea despre această minune s-a răspândit în toate părţile, iar în Capernaum, unde au fost săvârşite multe minuni ale Lui, s-a pregătit calea pentru lucrarea personală a lui Hristos.
21:18 Acela care l-a binecuvântat pe slujbaşul împărătesc din Capernaum vrea tot aşa de mult să ne binecuvânteze şi pe noi. Dar, la fel ca tatăl îndurerat, noi Îl căutăm pe Mântuitorul de multe ori din dorinţa de a câştiga bunuri pământeşti; noi avem încredere în iubirea Lui numai când ni se împlinesc cererile. Mântuitorul vrea să ne dea binecuvântări mai mari decât acelea pe care le cerem; şi întârzie cu răspunsul, ca să ne poată arăta răutatea din inimă şi cât de mult avem nevoie de harul Lui. El nu vrea să-L căutăm din motive egoiste. Când mărturisim starea noastră rea şi lipsa noastră de putere, trebuie să ne încredem cu totul în iubirea Lui.
21:19 Slujbaşul împărătesc voia să vadă împlinirea rugăciunii sale înainte ca să creadă; dar el a trebuit să primească asigurarea lui Isus că rugăciunea lui era ascultată şi binecuvântarea dată. Şi noi trebuie să învăţăm acelaşi lucru. Nu trebuie să credem pentru că vedem sau simţim că Dumnezeu ne ascultă. Trebuie să ne încredem în făgăduinţele Lui. Când venim la El în credinţă, fiecare cerere pătrunde în inima lui Dumnezeu. Când am cerut binecuvântările Lui, trebuie să credem în acelaşi timp că le primim şi să-I mulţumim că le-am primit. Apoi să ne vedem de îndatoririle noastre, siguri fiind că binecuvântarea se va da atunci când vom avea mai mare nevoie de ea. Când am învăţat să facem lucrul acesta, vom şti că rugăciunile noastre au fost ascultate. Dumnezeu va face pentru noi "nespus mai mult", "potrivit cu bogăţia slavei Sale" şi "după lucrarea puterii tăriei Lui" (Efes. 3,20.16; 1,19).