2:1 Cap. 1 - "Dumnezeu cu noi"
2:2 "ÎI VOR PUNE NUMELE EMANUEL... Dumnezeu cu noi."
2:3 "Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu" se vede "pe faţa lui Isus Hristos". Din zilele veşniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl; El era "chipul lui Dumnezeu", chipul măreţiei şi maiestăţii Sale, "strălucirea slavei Lui". Şi tocmai pentru a manifesta această slavă a venit El în lumea noastră. Pe acest pământ întunecat de păcat, El a venit să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi "Dumnezeu cu noi". De aceea, despre El s-a profetizat că "Îi vor pune numele Emanuel".
2:4 Venind să locuiască aici, cu noi, Isus avea să-L descopere pe Dumnezeu atât oamenilor, cât şi îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu - gândul lui Dumnezeu făcut să se audă. În rugăciunea Sa pentru ucenicii Săi, El spunea: "Le-am făcut cunoscut Numele Tău" - "plin de îndurare şi milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătate şi adevăr" - "ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei". Dar descoperirea aceasta n-a fost dată numai copiilor Săi de pe pământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l adâncească şi care va fi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârşite. Atât cei răscumpăraţi,
2:5 cât şi fiinţele necăzute vor descoperi în crucea lui Hristos ştiinţa şi cântecul lor. Se va vedea că slava ce străluceşte pe faţa lui Isus este slava iubirii ce se jertfeşte pe sine. În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii ce renunţă la sine este legea vieţii pentru pământ şi pentru cer; că iubirea care "nu caută folosul său" îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în Cel blând şi smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care nici un om nu se poate apropia.
2:6 La început, Dumnezeu era făcut cunoscut în toate lucrările creaţiunii. Hristos a fost Acela care a întins cerurile şi a pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a aşezat lumile în spaţiu şi a modelat florile câmpului. "El întăreşte munţii prin tăria Lui." "A Lui este marea, El a făcut-o" (Ps. 65,6; 95,5). El a fost cel care a umplut pământul cu frumuseţe şi văzduhul cu cântece. Şi pe toate lucrurile de pe pământ, din văzduh şi cer, El a scris mesajul iubirii Tatălui.
2:7 Cu toate că păcatul a mânjit opera desăvârşită a lui Dumnezeu, inscripţia încă rămâne. Chiar şi acum toate lucrurile create proclamă gloria Celui Preaînalt. Nu este nimic, afară de sufletul egoist al omului, care să trăiască pentru sine. Nici o pasăre care spintecă văzduhul, nici un animal care se mişcă pe pământ nu slujeşte decât pentru binele altuia. Nu este nici o frunză a pădurii ori firicel firav de iarbă care să nu aibă de făcut o lucrare. Fiecare copac, arbust şi frunză pulsează acel element al vieţii fără de care nici omul, nici animalele n-ar putea trăi; iar omul şi animalele, la rândul lor, slujesc vieţuirii copacului, arbustului şi frunzei. Florile îşi răspândesc parfumul şi îşi expun frumuseţea pentru fericirea
2:8 omenirii. Soarele îşi revarsă lumina spre a înveseli nenumăratele lumi. Oceanul, el însuşi sursa tuturor izvoarelor şi fântânilor noastre, primeşte torentele de apă de pe întregul pământ, dar primeşte ca să dea. Aburii care se ridică din adâncul său se transformă şi cad în ploi pentru a uda pământul, făcându-l să încolţească şi să odrăslească.
2:9 Îngerii slavei se bucură atunci când oferă dragostea şi grija lor neobosită fiinţelor căzute şi nesfinte. Fiinţele cereşti apelează stăruitor la inima oamenilor; ele aduc acestei lumi întunecate lumină din curţile de sus şi, printr-o slujire stăruitoare şi plină de iubire, mişcă sufletul omului, pentru a-l aduce pe cel pierdut în comuniune cu Hristos, legătură care este chiar mai intimă decât cea pe care ele însele o pot cunoaşte.
2:10 Dar, lăsând la o parte toate aceste imagini nedesăvârşite, noi Îl vedem pe Dumnezeu în Isus. Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. "Nu fac nimic de la Mine Însumi", zice Hristos. "Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl." "Eu nu caut slava Mea", ci slava Celui ce M-a trimis (Ioan 8,28; 6,57; 8,50; 7,18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii.
2:11 Chiar în cer, legea aceasta a fost călcată. Păcatul a luat naştere prin înălţarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câştige controlul asupra fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu,
2:12 atribuindu-I dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înşelat el pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.
2:13 Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară "Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui" (Mal. 4,2).
2:14 Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan formulat după căderea lui Adam. A fost o descoperire a "tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri" (Rom. 16,25). A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veşnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu şi Hristos au ştiut de apostazia lui Satana şi de căderea omului prin puterea înşelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia fiinţă, dar i-a prevăzut existenţa şi a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situaţie. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât Se hotărî să dea pe unicul Său Fiu, "pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3,16).
2:15 Lucifer zisese: "Îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu... voi fi ca Cel Preaînalt" (Is. 14,13.14). Dar Hristos, deşi "avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor" (Fil. 2,6.7).
2:16 Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Isus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. Ar fi putut păstra gloria cerească şi închinarea îngerilor. Dar El a ales să dea înapoi sceptrul în
2:17 mâinile Tatălui şi să coboare de pe tronul universului, ca să poată aduce lumină celor cuprinşi de întuneric şi viaţă celor ce pier.
2:18 Acum aproape două mii de ani, o voce cu o semnificaţie tainică s-a auzit în cer, de la tronul lui Dumnezeu: "Iată, Eu vin". "Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup... Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!" (Evrei 10,5-7). În aceste cuvinte, se anunţă împlinirea scopului ce fusese ascuns din veacuri veşnice. Hristos era gata să vină în lumea noastră şi să Se întrupeze. El zicea: "Tu Mi-ai pregătit un trup". Dacă El S-ar fi arătat în slava Sa, pe care o avea împreună cu Tatăl înainte de a fi lumea, noi n-am fi putut suporta lumina prezenţei Sale. Ca noi să o putem privi fără a fi nimiciţi, manifestarea slavei Sale a fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp omenesc - slava invizibilă în chip omenesc, vizibil.
2:19 Această ţintă măreaţă fusese prefigurată prin tipuri şi simboluri. Rugul arzând, în care Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta Divinitatea era un tufiş neînsemnat, ce aparent n-avea nici o atracţie. Acesta însă cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător Şi-a ascuns slava într-o înfăţişare foarte umilă, pentru ca Moise să o poată privi şi să trăiască. Tot aşa, în stâlpul de nor ziua şi în stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu, comunicând cu Israel, le descoperea oamenilor voinţa Sa şi le acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită şi maiestatea Sa învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiţi s-o poată privi. În acelaşi mod Hristos urma să vină în "trupul stării noastre smerite" (Fil. 3,21), "făcându-Se asemenea oamenilor". În ochii lumii, El n-avea nici o frumuseţe ca ei să-L dorească; şi totuşi El era Dumnezeu întrupat, Lumina cerului şi a pământului. Slava Sa era învăluită, măreţia şi maiestatea Sa erau ascunse, ca El să Se poată apropia de oamenii întristaţi şi ispitiţi.
2:20 Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: "Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor" (Exodul 25,8) şi El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot aşa Hristos Şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti. El Şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poată locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa divină. "Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi
2:21 plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (Ioan 1,14).
2:22 De când Isus a venit să locuiască împreună cu noi, ştim că Dumnezeu cunoaşte încercările noastre şi are compasiune pentru noi în suferinţele noastre. Fiecare fiu şi fiică a lui Adam poate înţelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoşilor. Deoarece în fiecare învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecare acţiune a iubirii, în fiecare atracţie divină prezentată în viaţa Mântuitorului pe pământ, noi vedem pe "Dumnezeu cu noi".
2:23 Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este imposibil să ascultăm de preceptele ei. El pune în sarcina Creatorului căderea primilor noştri părinţi, cu toate nenorocirile care au rezultat, determinându-i pe oameni să-L privească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinţei şi al morţii. Isus a trebuit să demaşte această înşelăciune. Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El a luat asupra Sa natura noastră şi a trecut prin experienţele noastre. "Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile" (Evrei 2,17). Dacă noi am avea de suportat ceva ce Isus n-a îndurat atunci, în acest punct Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi. De aceea, Isus "în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat" (Evrei 4,15). El a îndurat toate încercările la care noi suntem supuşi. Şi El n-a exercitat în folosul Său nici o putere care să nu ne fie şi nouă oferită în dar. Ca om, El a înfruntat ispita şi a biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: "Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii Mele" (Ps. 40,8). În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei chinuiţi de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterul Legii lui Dumnezeu şi natura slujirii Sale. Viaţa Sa dovedeşte că este cu putinţă ca şi noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu.
2:24 Prin natura Sa omenească, Hristos a venit în legătură cu omenirea; prin divinitatea Sa, El stăpâneşte pe tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al omului, El ne-a dat un exemplu de ascultare; ca Fiul al lui Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm. Hristos a fost Cel care, din rugul de pe muntele Horeb, i-a vorbit lui Moise, zicând: "EU SUNT CEL CE SUNT"... "Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: 'Cel ce se numeşte EU SUNT m-a trimis la voi'" (Exodul 3,14). Aceasta a fost garanţia eliberării lui Israel. De aceea, când a devenit "asemenea oamenilor", El Însuşi a declarat: EU SUNT. Pruncul din Betleem, blândul şi umilul Mântuitor, este Dumnezeu "arătat în trup" (1 Tim. 3,16). Şi nouă ne zice: "EU SUNT Păstorul cel bun". "EU SUNT Pâinea vie". "EU SUNT calea, adevărul şi viaţa". "Toată puterea Mi-a fost dată
2:25 în cer şi pe pământ" (Ioan 10,11; 6,51; 14,6; Matei 28,18). EU SUNT chezăşia fiecărei făgăduinţe. EU SUNT; nu te teme. "Dumnezeu cu noi" este garanţia eliberării noastre din păcat, asigurarea puterii noastre de a asculta de legea cerului.
2:26 Umilindu-Se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hristos a dat pe faţă un caracter opus caracterului lui Satana. Dar El a coborât încă şi mai jos pe cărarea umilinţei. "La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce" (Fil. 2,8). După cum marele preot punea la o parte strălucitoarele sale veşminte preoţeşti şi slujea în îmbrăcămintea de pânză albă a preotului obişnuit, tot aşa şi Hristos a luat înfăţişarea de serv şi a adus sacrificiul, El Însuşi fiind preotul şi tot El fiind şi jertfa. "Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El" (Is. 53,5).
2:27 Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui. "Prin rănile Lui suntem tămăduiţi."
2:28 Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a făcut chiar mai mult decât să îndrepte stricăciunile produse de păcat. Scopul lui Satana era de a produce o despărţire veşnică între Dumnezeu şi om; însă în Hristos ajungem mult mai strâns uniţi cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o legătură ce nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veşnicie. "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu" (Ioan 3,16). El L-a dat nu numai ca să poarte păcatele noastre şi să moară ca sacrificiu pentru noi, ci El L-a oferit neamului omenesc decăzut. Ca să ne asigure de planul Său imutabil de pace, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să devină membru al familiei omeneşti şi să păstreze pentru totdeauna natura Sa omenească. Aceasta era garanţia că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul. "Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui." Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Său şi a dus-o în cerul preaînalt. "Fiul omului" este Cel care are parte la tronul universului. "Fiul omului" este Acela pe care-L vor numi: "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii" (Is. 9,6). EU SUNT este Mijlocitorul între Dumnezeu şi neamul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale întinse. El, care este "sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi", nu Se ruşinează să ne numească fraţi (Evrei 7,26; 2,11). În Hristos, familia pământească şi familia cerească sunt
2:29 legate. Hristos glorificat este Fratele nostru. Cerul este învelit în corp omenesc şi neamul omenesc este strâns la sânul Iubirii Infinite.
2:30 Dumnezeu zice despre poporul Său: "Căci ei sunt pietrele cununii împărăteşti, care vor străluci în ţara Sa! O, cât sunt de înfloritori! Cât sunt de frumoşi!" (Zah. 9,16.17). Măreţia celor răscumpăraţi va fi o mărturie veşnică a îndurării lui Dumnezeu. El va arăta "în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus", "pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru" (Efes. 2,7; 3,10.11).
2:31 Prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos se recunoaşte justeţea guvernării lui Dumnezeu. Cel Atotputernic este făcut cunoscut ca fiind Dumnezeul iubirii. Acuzaţiile lui Satana sunt respinse şi caracterul său demascat. Niciodată rebeliunea nu se mai poate declanşa. Niciodată păcatul nu mai poate pătrunde iarăşi în univers. Pentru veacurile veşnice, toţi sunt asiguraţi împotriva apostaziei. Prin jertfirea de sine a iubirii, locuitorii pământului şi ai cerului sunt legaţi de Creatorul lor cu legăturile unirii indisolubile.
2:32 Lucrarea de mântuire va fi desăvârşită. În locul unde păcatul s-a înmulţit, harul lui Dumnezeu se înmulţeşte şi mai mult. Pământul însuşi, chiar locul acela pe care Satana îl pretinde a fi al lui, urmează să fie nu numai răscumpărat, ci şi făcut să strălucească de slavă. Mica noastră lume, devenită sub blestemul păcatului singura pată neagră în măreaţa Sa creaţiune, va fi onorată mai mult decât toate celelalte lumi din universul lui Dumnezeu. Aici, unde Fiul lui Dumnezeu a sălăşluit în corp omenesc, unde Împăratul slavei a trăit, a suferit şi a murit - aici, când El va face toate lucrurile noi, cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii şi "El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor" (Apoc. 21,3). Iar prin veacurile nesfârşite, când cei răscumpăraţi vor umbla în lumina Domnului, ei Îl vor preamări pentru darul Său nespus de mare -