18:1 Cap. 17 - Mai lasă-l şi anul acesta
18:2 (Capitol bazat pe textele din Luca 13, l-9)
18:3 În învăţătura Sa, Domnul Hristos a legat avertizarea despre ziua judecăţii cu invitaţia milei Sale. "Căci Fiul omului", spunea El, "a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască". Luca 9,56. "Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El". Ioan 3, 17. Lucrarea milei Sale şi legătura ei cu dreptatea şi judecata lui Dumnezeu sunt ilustrate în parabola smochinului neroditor.
18:4 Domnul Hristos avertizase pe oameni de venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi i-a mustrat aspru ignoranţa şi indiferenta lor. Ei desluşeau foarte repede semnele cerului care prevesteau vremea; dar semnele timpului, care arătau atât de clar lucrarea Lui, nu erau înţelese.
18:5 Dar ca şi astăzi, oamenii erau tot aşa de gata să spună că, în aceea ce-i priveşte, sunt favoriţii cerului, şi că solia de mustrare se adresează altora. Ascultătorii au povestit Domnului Hristos un eveniment care tocmai produsese o mare tensiune. Unele din măsurile luate de Pontius Pilat, guvernatorul Iudeii, au jignit sentimentele poporului.
18:6 În Ierusalim, s-a produs o mişcare, şi Pilat a încercat s-o potolească prin forţă. La un moment dat soldaţii săi au năvălit în curţile templului şi au măcelărit câţiva pelerini galileeni, chiar în momentul când aduceau jertfele lor. Iudeii considerau orice nenorocire ca o pedeapsă, consecinţă a păcatului celui ce suferă, şi cei care relatau despre acest act de violenţă făceau aceasta cu o ascunsă satisfacţie. După părerea lor, faptul că le mergea bine dovedea că ei sunt mai buni şi, deci, mult mai favorizaţi de Dumnezeu, decât sau fost aceşti galileeni. Ei s-au aşteptat să audă din partea Domnului Hristos cuvinte de condamnare la adresa acestor oameni care, fără nici o îndoială, meritau din plin pedeapsa.
18:7 Ucenicii Domnului Hristos n-au îndrăznit să-şi exprime părerile lor, până când n-au auzit părerea Maestrului lor. De altfel, El le dăduse lecţii categorice cu privire la judecarea caracterelor altora şi la măsura răsplătirii după mărginirea minţii lor. Şi totuşi, ei aşteptau de la Domnul Hristos ca El să denunţe pe aceşti oameni ca fiind mai păcătoşi ca alţii. Mare le-a fost însă surpriza când au auzit răspunsul Său.
18:8 Întorcându-Se spre mulţime, Mântuitorul a zis: "Credeţi voi", le-a răspuns Isus, "că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel". Nenorocirile acestea înspăimântătoare au fost îngăduite pentru a-i determina să-şi umilească inimile şi să se pocăiască de păcatele lor. Furtuna răzbunării se aduna şi avea să izbucnească în curând asupra acelora care n-au găsit un adăpost în Hristos.
18:9 În timp ce Domnul Hristos vorbea cu ucenicii şi cu mulţimea, El privea mai departe cu o privire profetică în viitor, şi a văzut Ierusalimul asediat de oşti. El a auzit marşul oştilor străine împotriva cetăţii alese şi a văzut mii şi mii de iudei pierind în acest asediu. Mulţi iudei, asemenea galileenilor, au fost ucişi în curţile templului, chiar atunci când îşi aduceau jertfele. Nenorocirea care a căzut asupra câtorva persoane
18:10 constituia un avertisment de la Dumnezeu adresat unei naţiuni ce era tot aşa de vinovată. "Dacă nu vă veţi pocăi", a spus Domnul Hristos, "toţi veţi pieri la fel". Pentru scurt timp, ziua cercării lor mai întârzia. Pentru ei, mai era încă timp să cunoască lucrurile care le dădeau pace.
18:11 "Un om", continuă El, "avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: 'Iată că sunt trei ani de când viu şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?'".
18:12 Ascultătorii Domnului Hristos nu puteau înţelege greşit sensul cuvintelor Lui. David a cântat pe Israel ca fiind o viţă adusă din Egipt. Isaia a scris: "Via Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sunt viţa pe care o iubea". Isaia 5, 7. Generaţia care a venit la Mântuitorul era reprezentată de către smochinul din via lui Dumnezeu care se afla în sfera grijii şi binecuvântării Sale deosebite.
18:13 Scopul lui Dumnezeu cu poporul Său şi posibilităţile slăvite ce-i stăteau înainte au fost prezentate în frumoasele cuvinte: "Ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii; un 'sad' al Domnului, ca să slujească spre slava Lui". Isaia 61, 3. Iacov, pe patul de moarte, sub inspiraţia Duhului Sfânt, a spus despre cel mai iubit fiu al său: "Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; Ramurile lui se înalţă deasupra zidului". Şi el continuă "Dumnezeul tatălui tău... te va ajuta. Cel Atotputernic... te va binecuvânta. Cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările apelor de jos". Geneza 49, 22-25. Astfel Dumnezeu a sădit pe Israel ca pe o viţă de soi, lângă izvoarele vieţii. El Şi-avea via "pe o câmpie foarte mănoasă". El "i-a săpat pământul, l-a curăţat de pietre şi a sădit în el viţele cele mai alese". Isaia 5, l-2.
18:14 "Apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici". Isaia 5, 2. Oamenii din zilele Domnului Hristos făceau o mai mare paradă de evlavia lor de cum au făcut iudeii din veacurile mai dinainte, dar de fapt ei erau mult mai lipsiţi de harul cel preţios al Duhului lui Dumnezeu. Roadele cele preţioase ale caracterului care au făcut ca viaţa lui Iosif să fie aşa de plăcută şi atrăgătoare, nu se vedeau manifestându-se în viaţa naţiunii iudaice. Dumnezeu, prin Fiul Său, căuta roade, dar n-a găsit. Israel era o povară pentru pământ. Chiar existenţa lui era un blestem; căci ocupa în vie un loc pe care l-ar fi putut ocupa un pom care dădea roade. El a jefuit lumea de binecuvântările pe care Dumnezeu dorea să le reverse asupra ei. Poporul Israel a înfăţişat în mod greşit pe Dumnezeu printre naţiuni. Nu numai că erau nefolositori, ci în mod vădit erau o piedică. Într-o mare măsură, religia lor ducea în rătăcire pe oameni şi, în loc de mântuire, aducea ruină.
18:15 În parabolă, vierul nu se împotriveşte hotărârii luate, ca pomul, dacă rămâne mai departe neroditor, să fie tăiat; dar el ştie şi împărtăşeşte interesul pe care proprietarul îl are faţă de acest pom neroditor. Nimic nu i-ar face o mai mare bucurie decât să-l vadă crescând şi plin de roade. El răspunde dorinţei proprietarului spunând: "Mai lăsaţi-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă".
18:16 Grădinarul nu refuză să îngrijească o plantă aşa de nepromiţătoare. El este gata să-i acorde o şi mai mare îngrijire.
18:17 El va face ca locul din jurul lui să fie şi mai prielnic, acordându-i toată atenţia.
18:18 Proprietarul şi vierul sunt una în interesul lor faţă de smochin. Tot la fel, Tatăl şi Fiul au fost una în iubirea faţă de poporul ales. Domnul Hristos a spus ascultătorilor Săi că le vor fi date şi mai multe ocazii. Fiecare mijloc pe care iubirea lui Dumnezeu îl putea găsi avea să fie pus în mişcare, astfel încât ei să poată ajunge pomi ai neprihănirii, aducând roade spre binecuvântarea lumii.
18:19 În parabolă. Domnul Hristos n-a înfăţişat şi rezultatul lucrării grădinarului. Aici, El încheie brusc povestirea. Concluzia Sa s-a oprit la generaţia care a auzit cuvintele Lui. Lor le-a fost adresată solemna avertizare: "Dacă nu, îl vei tăia". Depindea de ei dacă aceste cuvinte irevocabile aveau să fie rostite sau nu. Ziua mâniei era aproape. În nenorocirile care căzuseră asupra lui Israel, proprietarul viei, în mila sa, îi avertizase deja despre faptul că pomul neroditor avea să fie tăiat, nimicit.
18:20 Avertizarea aceasta răsună de-a lungul timpului ajungând până la noi, în această generaţie. O, inimă nepăsătoare, eşti tu oare în Via Domnului un pom neroditor? Cuvintele acestea de condamnare să fie oare rostite în curând şi în dreptul tău? De când ai primit oare darurile Lui? De câtă vreme veghează şi aşteaptă El ca să răspunzi cu iubire, iubirii Lui? Sădit în via Sa, sub privegherea plină de grijă a Grădinarului, ce mare privilegiu ai avut! De câte ori n-a mişcat solia Evangheliei inima ta! Porţi numele Domnului Hristos şi, din punct de vedere formal, în exterior, eşti membru al Bisericii care este corpul Său, şi totuşi, în mod conştient, n-ai o legătură cu inima cea mare a iubirii divine. Fluxul vieţii Sale nu curge prin tine. Darurile cele plăcute ale caracterului Său, "roadele Duhului Sfânt", nu se văd în viaţa ta.
18:21 Pomul neroditor a beneficiat de ploaie, de lumina soarelui şi de grija grădinarului. El şi-a luat hrana din pământ. Dar ramurile lui neproductive n-au făcut decât umbră pământului, astfel că nici o plantă aducătoare de roade n-a putut creşte la umbra lui. Tot astfel şi cu darurile lui Dumnezeu, revărsate asupra ta, ele n-au putut aduce nici un fel de binecuvântare asupra lumii. Tu jefuieşti pe alţii de privilegii care ar fi putut fi ale altora, dacă tu nu le-ai fi fost o piedică.
18:22 Îţi dai seama, deşi numai foarte slab, că eşti o povară pentru pământ. Totuşi, în mila Sa cea mare, Dumnezeu nu te-a tăiat. El nu priveşte cu răceală asupra ta. El nu Se îndepărtează cu indiferenţă şi nu te lasă pradă nimicirii. Privind la tine El exclamă, aşa cum a exclamat
18:23 cu multe veacuri în urmă în legătură cu Israel: "Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele?... Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om". Osea 11, 8-9. Milostivul nostru Mântuitor spune despre tine: "Mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să am grijă de el".
18:24 Cu ce neobosită iubire a lucrat Domnul Hristos pentru Israel în timpul de har ce li s-a mai adăugat. Pe cruce El S-a rugat. "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac". Luca 23, 34. După înălţarea Sa la cer, Evanghelia a fost propovăduită mai întâi în Ierusalim. Acolo a fost revărsat Duhul Sfânt. Acolo, prima comunitate evanghelică a dat pe faţă puterea Mântuitorului înviat. Acolo Ştefan s-a arătat în faţa lui, "ca o faţă de înger" (Fapte, 6, 15), a dat mărturia sa şi şi-a depus viaţa. Tot ceea ce cerul putea da, a dat. "Ce as mai fi putut face viei Mele", spunea Domnul Hristos, "şi nu i-am făcut?" Isaia 5, 4. Astfel dar, grija şi munca Sa pentru Sine nu a slăbit, ci creşte. El încă mai spune: "Eu o păzesc zi şi noapte ca să n-o vatăme nimeni". Isaia 27,3.
18:25 "Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia".
18:26 Inima care nu răspunde mijloacelor divine se împietreşte până într-atâta, încât nu mai este de loc sensibilă influenţei Duhului Sfânt. Atunci se rostesc cuvintele: "Tăiaţi-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?" Luca 13,7.
18:27 Astăzi El ne invită: "Întoarce-te, Israele, la Domnul, Dumnezeul tău... Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat... voi fi ca roua pentru Israel; el va înflori ca crinul şi va da rădăcini ca Libanul... Iarăşi vor locui la umbra lui, iarăşi vor da viată griului, vor înflori ca via. De la Mine îţi vei primi rodul". Osea 14/l-8.