58:18 De jur împrejurul său, apostolul privea mărturia potopului care pustiise pământul din cauză că locuitorii lui cutezaseră să calce Legea lui Dumnezeu. Stâncile scoase la suprafaţă din marele adânc şi din pământ, prin furia apelor, i-au adus în mod viu în minte grozăviile înspăimântătoarei revărsări a mâniei lui Dumnezeu. În glas de multe ape - adâncul chemând adâncul - profetul a auzit glasul Creatorului. Marea, biciuită cu furie de vânturile nemiloase, reprezenta pentru el mânia unui Dumnezeu ofensat. Valurile cele puternice, în grozava lor răzvrătire, restrânse în limitele statornicite de o mână nevăzută, vorbeau despre controlul unei Puteri nemărginite. Şi, prin contrast, el a înţeles slăbiciunea şi nebunia oamenilor muritori, care, deşi nu erau decât viermi ai ţărânii, se lăudau cu pretinsa lor înţelepciune şi tărie şi îşi ridicau inimile împotriva Conducătorului universului, ca şi cum Dumnezeu ar fi fost ca unul dintre ei. Stâncile îi aminteau despre Hristos, Stânca tăriei lui, sub al cărei adăpost el se putea ascunde fără teamă. Din partea apostolului exilat pe insula stâncoasă a Patmosului se ridica cea mai arzătoare dorinţă a sufletului după Dumnezeu, rugăciunile cele mai fierbinţi.