57:1 Cap. 55 - Schimbat prin har
57:2 În viaţa ucenicului Ioan este exemplificată adevărata sfinţire. În timpul anilor de strânsă legătură cu Hristos, el a fost adesea avertizat şi atenţionat de Mântuitorul şi a primit aceste mustrări. În timp ce caracterul Celui Divin se manifesta înaintea lui Ioan şi-a văzut propriile lui lipsuri şi a fost umilit prin această descoperire. Zi de zi, în contrast cu firea lui violentă, el a privit blândeţea şi îngăduinţa lui Isus şi a auzit lecţiile Sale de umilinţă şi răbdare. Zi de zi, inima lui a fost atrasă către Hristos până ce el, din iubire pentru Învăţătorul său, s-a pierdut pe sine din vedere. Puterea şi blândeţea, măreţia şi smerenia, tăria şi răbdarea pe care le-a văzut în viaţa zilnică a Fiului lui Dumnezeu au umplut sufletul său de admiraţie. El şi-a predat firea sa răzbunătoare şi ambiţioasă puterii modelatoare a lui Hristos şi iubirea divină a lucrat în el transformarea caracterului.
57:3 Într-un izbitor contrast cu sfinţirea lucrată în viaţa lui Ioan este experienţa lui Iuda, care era împreună-ucenic cu el.
57:4 Asemenea confratelui său, Iuda se numea şi el ucenic al lui Hristos, însă el nu avea decât o formă de evlavie. El nu era insensibil faţă de frumuseţea caracterului lui Hristos; şi, deseori, când asculta cuvintele Mântuitorului, sentimentul vinovăţiei îl stăpânea, dar el nu voia să-şi umilească inima sau să-şi mărturisească păcatele. Împotrivindu-se influenţei divine, el L-a dezonorat pe Învăţătorul pe care mărturisea că-L iubeşte. Ioan a dus o luptă cruntă împotriva defectelor sale; însă Iuda şi-a călcat în picioare conştiinţa şi s-a supus ispitei, legându-se şi mai tare de obiceiurile sale rele. Trăirea adevărurilor pe care Hristos le-a propovăduit era în contrast cu dorinţele şi scopurile sale şi el nu a putut să ajungă acolo, încât să renunţe la ideile sale pentru a primi înţelepciune din cer. În loc să umble în lumină, el a ales să umble în întuneric. Dorinţele rele, lăcomia, pornirile răzbunătoare, gândurile negre şi murdare au fost cultivate până ce Satana a dobândit o deplină stăpânire asupra sa.
57:5 Ioan şi Iuda îi reprezintă pe aceia care mărturisesc că sunt urmaşi ai lui Hristos. Aceşti doi ucenici au avut aceleaşi ocazii să studieze şi să urmeze Modelul divin. Amândoi au fost în strânsă legătură cu Isus şi au avut privilegiul să asculte învăţătura Sa. Fiecare avea serioase defecte de caracter; şi fiecare a avut acces la harul divin care transformă caracterul. Dar, în timp ce unul învăţa în umilinţă de la Isus, celălalt s-a dovedit că nu era un împlinitor al Cuvântului, ci numai un auzitor al lui. Unul murea zilnic faţă de eu şi, biruind păcatul, era sfinţit prin adevăr; celălalt, împotrivindu-se puterii transformatore a harului şi îngăduindu-şi dorinţe egoiste, a ajuns rob al lui Satana.
57:6 O astfel de transformare a caracterului, aşa cum este văzută în viaţa lui Ioan, este totdeauna rezultatul comuniunii cu Hristos. În caracterul cuiva pot fi defecte vădite; totuşi, atunci când el devine un adevărat ucenic al lui Hristos, puterea harului divin îl transformă şi-l sfinţeşte. Privind ca într-o oglindă slava Domnului, el este schimbat din slavă în slavă, până ce ajunge asemenea Celui pe care Îl adoră.
57:7 Ioan a fost un învăţător al sfinţeniei şi, în epistolele sale către biserică, el a stabilit ă ce nu greşesc pentru purtarea creştinilor. "Oricine are nădejdea aceasta în El", scria el, "se curăţeşte, după cum El este curat". "Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus" (1 Ioan 3,3; 2,6). El a învăţat că creştinul trebuie să aibă inima şi viaţa curate. El n-ar trebui să fie niciodată mulţumit cu o mărturisire de credinţă goală. După cum Dumnezeu este sfânt în sfera Sa, tot aşa şi omul căzut, prin credinţa în Hristos, trebuie să fie sfânt în sfera lui.
57:8 "Voia lui Dumnezeu", scria apostolul Pavel, "este sfinţirea voastră" (1 Tes.4,3). Sfinţirea bisericii este ţinta urmărită de Dumnezeu în toată purtarea Sa faţă de poporul Său. El i-a ales din veşnicie, pentru ca să fie sfinţi. El a dat pe Fiul Său să moară pentru ei, pentru ca ei să poată fi sfinţiţi prin ascultare de adevăr, dezgoliţi de cea mai mică urmă de egoism. Din partea lor, El cere atât o lucrare personală, cât şi o predare personală. Dumnezeu poate fi onorat de către aceia care mărturisesc a crede în El numai dacă ei sunt asemenea chipului Său şi sunt călăuziţi de Spiritul Său. Atunci, ca martori pentru Mântuitorul, ei pot face cunoscut ceea ce a făcut harul divin pentru ei.
57:9 Adevărata sfinţire vine prin punerea în practică a principiului iubirii. "Dumnezeu este iubire; şi cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el" (1 Ioan 4,16). Viaţa aceluia în a cărui inimă dăinuieşte Hristos va da pe faţă o evlavie practică. Caracterul va fi curăţit, înălţat, înnobilat şi glorificat. Învăţătura curată se va contopi împreună cu lucrările neprihănirii, preceptele cereşti se vor întreţese cu practicile sfinte.
57:10 Cei care vor să dobândească binecuvântarea sfinţirii trebuie să înveţe mai întâi ce înseamnă sacrificiul de sine. Crucea lui Hristos este stâlpul central de care atârnă "o greutate veşnică de slavă". "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze" (2 Cor. 4,17; Matei 16,24). Mireasma iubirii noastre faţă de semenii noştri este aceea care dezvăluie iubirea noastră pentru Dumnezeu. Răbdarea în slujire este factorul care aduce odihnă sufletului. Prin muncă umilă, plină de râvnă şi credincioşie este dezvoltată buna stare a lui Israel. Dumnezeu îl susţine şi întăreşte pe acela care este binevoitor să urmeze calea lui Hristos.
57:11 Sfinţirea nu este lucrarea unei clipe, a unei ore, a unei zile, ci a unei vieţi întregi. Ea nu este dobândită printr-o fericită străfulgerare a sentimentelor, ci este rezultatul unei continue morţi faţă de păcat şi al unei neîntrerupte trăiri pentru Hristos. Relele nu pot fi îndreptate şi nici schimbări nu pot fi săvârşite în caracter prin sforţări slabe, făcute din când în când. Noi vom birui numai printr-un efort îndelung şi stăruitor, cum şi printr-o disciplină aspră şi o luptă dârză. În nici o zi nu ştim cât de crâncenă va fi lupta a doua zi. Atâta timp cât domneşte Satana, avem de supus eul şi de învins păcate obişnuite; atâta timp cât va dăinui viaţa, nu va fi
57:12 loc de oprire şi nici punct pe care, atingându-l, să spunem: Am atins desăvârşirea. Sfinţirea este rezultatul ascultării unei vieţi întregi.
57:13 Nici unul dintre apostoli sau profeţi nu a pretins vreodată a fi fără păcat. Bărbaţi care au trăit cel mai aproape de Dumnezeu, bărbaţi care mai degrabă ar fi fost dispuşi să-şi sacrifice viaţa decât să săvârşească cu bună ştiinţă o faptă rea, bărbaţi pe care Dumnezeu i-a onorat cu lumină şi putere divină au mărturisit păcătoşenia firii lor. Ei nu şi-au pus încrederea în braţul de carne, nu au pretins că au o neprihănire a lor, ci s-au încrezut în totul în neprihănirea lui Hristos.
57:14 Tot aşa va fi cu toţi aceia care privesc la Hristos. Cu cât ne vom apropia mai mult de Isus şi cu cât vom vedea mai clar curăţia caracterului Său, cu atât mai clar vom vedea imensa păcătoşenie a păcatului şi cu atât mai puţin vom fi dispuşi să ne înălţăm pe noi înşine. Va fi o continuă alergare a sufletului după Dumnezeu, o continuă, serioasă şi zdrobitoare de inimă mărturisire a păcatului şi o smerire a inimii înaintea Lui. Cu fiecare pas făcut în experienţa noastră creştină, pocăinţa noastră va fi mai profundă. Vom recunoaşte că satisfacţia, împlinirea noastră este numai în Hristos şi ne vom însuşi mărturisirea apostolului: "Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească". "Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!" (Rom. 7,18; Gal. 6,14).
57:15 Fie ca îngerii raportori să scrie istoria sfântă a luptelor şi conflictelor poporului lui Dumnezeu; fie ca ei să scrie rugăciunile şi lacrimile lor; dar Dumnezeu să nu fie dezonorat prin rostirea de pe buze omeneşti a cuvintelor: "Sunt fără păcat; sunt
57:16 sfânt". Buzele sfinţite nu vor rosti niciodată asemenea cuvinte semeţe.
57:17 Apostolul Pavel fusese răpit până la al treilea cer şi văzuse şi auzise lucruri care nu puteau fi rostite, şi totuşi declaraţia sa modestă era: "Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc" (Filip. 3,12). Fie ca îngerii cerului să scrie biruinţele lui Pavel luptând lupta cea bună a credinţei. Să se bucure cerul de mergerea sa statornică către cer şi de faptul că, având înaintea ochilor premiul, el socotea toate celelalte ca o zgură. Îngerii se bucurau să spună izbânzile lui, însă Pavel nu se mândrea cu realizările lui. Atitudinea lui Pavel era atitudinea pe care fiecare urmaş al lui Hristos trebuie să o ia în timp ce îşi croieşte drum înainte în lupta pentru coroana veşnică.
57:18 Aceia care se simt înclinaţi să facă mare caz de sfinţenie să privească în oglinda Legii lui Dumnezeu. Văzând cerinţele ei mult cuprinzătoare şi înţelegând lucrarea ei de judecare a gândurilor şi simţămintelor inimii, ei nu se vor făli cu starea lor de nepăcătoşenie. "Dacă zicem că n-avem păcat", spune Ioan, fără a se separa de fraţii săi, "ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi". "Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi". "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire" (1 Ioan 1,8.10.9).
57:19 Există oameni care pretind a fi sfinţi, care declară că sunt cu totul ai Domnului, care pretind a avea dreptul la făgăduinţele lui Dumnezeu, în timp ce nu vor să asculte de
57:20 poruncile Sale. Aceşti călcători ai Legii pretind tot ce este făgăduit copiilor lui Dumnezeu, dar aceasta este o îndrăzneală din partea lor, căci Ioan ne spune că adevărata iubire faţă de Dumnezeu se va descoperi prin ascultarea de toate poruncile Sale. Nu este îndeajuns a crede teoria adevărului, a face declaraţie de credinţă în Hristos, a crede că Isus nu este un înşelător şi că religia nu este un basm meşteşugit alcătuit. "Cine zice: 'Îl cunosc', şi nu păzeşte poruncile Lui", scria Ioan, "este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El". "Cine păzeşte poruncile Lui rămâne în El, şi El în el" (1Ioan 2,4.5; 3,24).
57:21 Ioan nu a învăţat că mântuirea putea fi dobândită prin ascultare; ci că ascultarea este rodul credinţei şi al iubirii. "Ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat. Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut" (1 Ioan 3,5.6). Dacă rămânem în Hristos, dacă iubirea lui Dumnezeu sălăşluieşte în inimă, simţămintele, gândurile şi acţiunile noastre vor fi în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Inima sfinţită este în armonie cu preceptele Legii lui Dumnezeu.
57:22 Sunt mulţi aceia care, deşi se luptă să asculte de poruncile lui Dumnezeu, totuşi au puţină pace şi bucurie. Această lipsă în experienţa lor este rezultatul unei lipse în trăirea credinţei. Ei umblă ca şi cum ar fi într-un pământ sărat, într-o pustie pârjolită de soare. Ei cer puţin, în timp ce ar putea cere mult; căci nu există nici
57:23 o limită pentru făgăduinţele lui Dumnezeu. Unii ca aceştia nu reprezintă în mod corect sfinţirea ce vine prin ascultarea de adevăr. Dumnezeu ar dori ca toţi fiii şi fiicele Sale să fie fericiţi, în pace şi ascultători. Prin exercitarea credinţei, credinciosul ajunge în posesia acestor binecuvântări. Prin credinţă poate fi împlinită orice lipsă a caracterului, poate fi curăţită orice mânjitură, poate fi corectată orice greşeală şi poate fi dezvoltată orice însuşire aleasă.
57:24 Rugăciunea este mijlocul rânduit de cer pentru a avea izbândă în lupta cu păcatul şi pentru dezvoltarea caracterului creştin. Influenţa divină, care vine ca răspuns la rugăciunea credinţei, va împlini în sufletul celui care se roagă tot ce a cerut el. Noi putem cere: iertarea păcatului, Duhul Sfânt, o fire asemenea lui Hristos, înţelepciune şi tărie pentru a face lucrarea Sa şi orice dar pe care El l-a promis, şi făgăduinţa este: "Veţi primi".
57:25 Pe munte, împreună cu Dumnezeu, Moise a privit modelul acelei minunate construcţii care urma să fie locul în care avea să se manifeste slava Sa. Pe munte, cu Dumnezeu - în locul tainic al comuniunii - noi trebuie să contemplăm gloriosul Său ideal pentru omenire. În toate veacurile, prin mijlocul legăturii cu cerul, Dumnezeu a adus la îndeplinire planul Său pentru copiii Săi, descoperind în mod treptat minţii lor învăţăturile harului. Felul Său de a împărtăşi adevărul este ilustrat în cuvintele: "El Se iveşte ca zorile dimineţii" (Osea 6,3). Cel care se aşează acolo unde Dumnezeu îl poate lumina înaintează, ca de la întunericul parţial al zorilor până la deplina strălucire a miezului zilei.
57:26 Adevărata sfinţire înseamnă iubire desăvârşită, ascultare desăvârşită, o desăvârşită conformare faţă de voinţa lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim sfinţiţi pentru Dumnezeu prin ascultare de adevăr. Conştiinţa noastră trebuie curăţită de faptele moarte spre a servi viului Dumnezeu. Şi totuşi, noi nu suntem încă desăvârşiţi, dar este privilegiul nostru să ne desprindem de legăturile egoismului şi ale păcatului şi să înaintăm spre desăvârşire. Posibilităţi mari, realizări înalte şi sfinte sunt la îndemâna tuturor.
57:27 Motivul pentru care mulţi din acest veac nu fac progrese mai mari în viaţa spirituală este acela că ei înţeleg că voia lui Dumnezeu nu este altceva decât aceea ce vor ei să facă. În timp ce îşi urmează propriile lor dorinţe, ei se mângâie cu gândul că se conformează voinţei lui Dumnezeu. Ei nu duc nici o luptă cu eul lor. Sunt alţii care pentru o vreme au succes în lupta împotriva dorinţei lor egoiste după plăcere şi viaţă uşoară. Ei sunt sinceri şi zeloşi, dar obosesc din pricina efortului îndelungat, a morţii zilnice şi a hărţuielilor neîntrerupte. Indolenţa pare că se invită, iar moartea faţă de eu ajunge ceva respingător; şi ei îşi închid ochii lor adormiţi şi cad sub puterea ispitei în loc de a-i ţine piept.
57:28 Îndrumările arătate în Cuvântul lui Dumnezeu nu lasă nici un loc pentru compromis cu răul. Fiul lui Dumnezeu S-a descoperit pentru ca El să-i poată atrage pe toţi oamenii la Sine. El nu a venit pentru a legăna lumea ca să adoarmă, ci spre a arăta calea cea strâmtă pe care toţi trebuie să meargă, ca să ajungă în cele din urmă la porţile cetăţii lui Dumnezeu. Copiii Săi trebuie să urmeze calea rânduită de El; cu preţul sacrificării unei vieţi lesnicioase sau îngăduirii de sine, cu preţul oricărei trude şi suferinţe, ei trebuie să menţină o continuă luptă cu eul.
57:29 Cea mai mare laudă pe care oamenii o pot aduce lui Dumnezeu este aceea de a deveni canale consacrate prin care El să poată lucra. Timpul se scurge repede în veşnicie. Să nu reţinem de la a-I da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui. Să nu-I refuzăm ceea ce, deşi nu ne creează merite, nu poate fi reţinut fără să ne aducă ruina. El cere o inimă întreagă; dă-I-o; este a Lui, atât prin creaţiune, cât şi prin răscumpărare. El cere mintea ta; dă-I-o; este a Lui. El cere banii tăi; dă-I-i; sunt ai Lui. "Voi nu sunteţi ai voştri; căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ" (1 Cor. 6,19.20). Dumnezeu cere închinarea din partea unui suflet sfinţit, care s-a pregătit prin exercitarea credinţei ce lucrează prin iubire, spre a-I sluji. El prezintă înaintea noastră idealul cel mai înalt, chiar desăvârşirea. El ne cere să fim totul şi în mod desăvârşit pentru El în această lume, după cum El este totul pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
57:30 "Voia lui Dumnezeu" cu privire la voi "este sfinţirea voastră" (1 Tes. 4,3). Este şi voinţa voastră la fel? Păcatele voastre pot fi ca un munte înaintea voastră; dar, dacă vă umiliţi inima şi vă mărturisiţi păcatele, încrezându-vă în meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, el vă va ierta şi vă va curăţi de orice nelegiuire. Dumnezeu cere din partea voastră o totală conformare faţă de Legea Sa. Legea aceasta este ecoul glasului Său care vă spune: "Mai sfânt, tot mai sfânt". Doriţi plinătatea harului lui Hristos! Inimile voastre să fie umplute cu o arzătoare dorinţă după neprihănirea Sa, a cărei lucrare, spune Cuvântul lui Dumnezeu, este pace şi al cărei rod este seninătatea şi încrederea pentru vecie.
57:31 Când sufletul vostru suspină după Dumnezeu, veţi găsi mai mult şi tot mai mult din bogăţiile nepătrunse ale harului Său. Contemplând aceste bogăţii, veţi ajunge să le stăpâniţi şi veţi descoperi meritele jertfei Mântuitorului, ocrotirea neprihănirii Sale, plinătatea înţelepciunii Sale şi puterea Sa de a vă înfăţişa înaintea Tatălui "fără prihană, fără vină" (2 Petru 3,14).