49:1 Cap. 47 - Ultima arestare
49:2 Lucrarea lui Pavel în mijlocul bisericilor, după ce fusese achitat în Roma, nu putea scăpa neobservată de vrăjmaşii săi. De la începutul prigoanei pornite de Nero, creştinii ajunseseră pretutindeni o sectă proscrisă. După un timp, iudeii necredincioşi au născocit ideea de a pune în sarcina lui Pavel crima de a fi îndemnat la aprinderea Romei. Nici unul dintre ei nu gândea câtuşi de puţin că el ar fi vinovat; dar ei ştiau că o asemenea vină, susţinută chiar cu cea mai slabă înfăţişare de temeinicie, avea să-i pecetluiască soarta. Prin strădaniile lor, Pavel a fost din nou arestat şi dus în mare grabă spre ultima sa întemniţare.
49:3 În cea de-a doua călătorie a sa la Roma, Pavel a fost însoţit de mai mulţi dintre primii săi tovarăşi; alţii doreau cu ardoare să-i împărtăşească soarta, dar el a refuzat să le îngăduie să-şi primejduiască viaţa. Perspectiva ce-i sta în faţă era mult mai puţin favorabilă decât în timpul primei sale întemniţări. Prigoana din timpul lui Nero împuţinase foarte mult numărul creştinilor din Roma. Mii au fost martirizaţi pentru
49:4 credinţa lor, mulţi părăsind cetatea, iar aceia care au rămas erau deprimaţi şi intimidaţi.
49:5 La sosirea sa în Roma, Pavel a fost întemniţat într-o închisoare întunecoasă, unde avea să rămână până la sfârşitul vieţii. Învinuit de a fi pus la cale una dintre cele mai josnice şi mai grozave crime împotriva cetăţii şi a naţiunii, el era ţinta urii universale.
49:6 Puţinii prieteni care împărtăşiseră poverile apostolului au început acum să-l părăsească, unii prin dezertare, iar alţii cu însărcinările către diferite biserici. Figel şi Ermogen au fost primii care au plecat. Apoi Dima, care, îngrozit de îngroşarea norilor de greutăţi şi primejdii, l-a dat uitării pe prigonitul apostol. Crescene a fost trimis de Pavel la bisericile din Galatia, Tit în Dalmaţia, Tihic la Efes. Scriindu-i lui Timotei despre această experienţă, Pavel spune: "Numai Luca este cu mine" (2 Tim. 4, 11). Niciodată nu avusese apostolul mai multă nevoie de slujirea fraţilor săi ca acum, slăbit cum era de vârstă, osteneală şi infirmităţi şi limitat la umedele şi întunecoasele bolţi ale unei temniţe romane. Serviciile lui Luca, ucenicul iubit şi prietenul credincios, au fost o mare mângâiere pentru Pavel şi aceasta i-a dat posibilitatea de a fi în legătură cu fraţii săi şi cu lumea din afară.
49:7 În acest timp de încercare, inima lui Pavel a fost înviorată prin desele vizite ale lui Onisifor. Acest efesean cu o inimă caldă a făcut tot ce a putut spre a uşura poverile întemniţării apostolului. Iubitul său învăţător era în lanţuri din pricina adevărului, în timp ce el umbla liber; el nu şi-a cruţat nici o osteneală spre a face soarta lui Pavel mai uşoară.
49:8 În ultima epistolă pe care o mai scrie apostolul, el vorbeşte în felul următor despre acest credincios ucenic: "Domnul să-Şi verse îndurarea peste casa lui Onisifor; căci de multe ori m-a mângâiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu. Nu numai atât, dar, când a fost în Roma, m-a căutat cu multă grijă şi m-a găsit. Dea Domnul să capete îndurare de la Domnul 'în ziua aceea'" (2 Tim. 1,16-18).
49:9 Dorinţa după iubire şi simpatie este sădită în inimă chiar de Dumnezeu. Hristos, în ceasul agoniei Sale în Ghetsemani, a tânjit mult după simpatia ucenicilor Săi. Şi Pavel, deşi se părea că nu dă importanţă greutăţilor şi suferinţei, suspina după simpatie şi prieteni. Vizita lui Onisifor şi mărturia despre credincioşia sa, într-un timp de singurătate şi părăsire, au adus bucurie şi însufleţire aceluia care-şi petrecuse viaţa în slujirea altora.