Electronic Books / Adventist / Romanian / Ellen White / Web / Faptele Apostolilor

Faptele Apostolilor, 46


46:1 Cap. 44 - Casa cezarului

46:2 Evanghelia a atins totdeauna cea mai mare biruinţă a ei în rândurile claselor celor mai umile. "Care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales" (1 Cor.1,26). Nu ar fi fost de aşteptat ca Pavel, un întemniţat sărman şi lipsit de prieteni, să fie în stare a câştiga atenţia claselor bogate şi de rang mare dintre cetăţenii romani. Pentru aceştia, viciul prezenta toate momelile strălucitoare şi le robea voinţa. Însă dintre truditele şi lipsitele victime ale împilării lor, chiar dintre sărmanii sclavi, mulţi au ascultat cu bucurie cuvintele lui Pavel, şi, în credinţa lui Hristos, au găsit o nădejde şi o pace care i-a înviorat sub povara soartei lor.

46:3 Cu toate că lucrarea apostolului a început cu cei umili şi de jos, influenţa sa s-a extins până când a ajuns chiar şi la palatul împăratului.

46:4 În vremea aceea, Roma era metropola lumii. Mândrii cezari dădeau legi aproape pentru toate neamurile

46:5 de pe pământ. Împărat şi curtean erau sau necunoscători ai umilului Nazarinean, sau Îl priveau cu ură şi derâdere. Şi totuşi, în mai puţin de doi ani, Evanghelia şi-a făcut drum de la casa umilă a întemniţatului până la saloanele imperiale. Pavel este ţinut în lanţuri ca un făptuitor de rele; "dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat" (2 Tim. 2,9).

46:6 În anii dinainte, apostolul vestise în public credinţa lui Hristos cu o putere câştigătoare; şi, prin semne şi minuni, el dăduse o dovadă de netăgăduit despre caracterul ei divin. Cu o fermitate plină de nobleţe, el se ridicase înaintea înţelepţilor Greciei şi, prin cunoştinţa şi înţelepciunea vorbirii sale, zdrobise argumentele mândrei filozofii. Cu un curaj îndrăzneţ, el a stat înaintea regilor şi guvernatorilor şi le-a vorbit despre neprihănire, cumpătare şi judecata ce avea să vină, până acolo încât mândrii cârmuitori s-au cutremurat, ca şi cum ar fi privit grozăviile zilei lui Dumnezeu.

46:7 Nu tot asemenea ocazii îi erau date acum apostolului, care era mărginit la locuinţa sa, putând să vestească adevărul numai la aceia care îl căutau acolo. El nu a avut, asemenea lui Moise şi lui Aaron, o poruncă divină de a merge înaintea desfrânatului împărat şi, în numele marelui EU SUNT, să mustre cruzimea şi împilarea lui. Totuşi, chiar în vremea când principalul lui apărător era în mod clar izolat, rupt de orice lucrare publică, a fost câştigată pentru Evanghelie o mare biruinţă; căci, chiar din casa împăratului, au fost adăugaţi bisericii noi membri.

46:8 Nicăieri nu putea să existe o atmosferă mai nepotrivită pentru creştinism ca la curtea Romei. Nero părea să fi şters din sufletul său şi ultima urmă de divinitate, ba chiar de simţământ omenesc, pentru a purta asupra-şi însemnele

46:9 lui Satana. Sfetnicii şi curtenii lui, în genere, aveau acelaşi caracter ca al lui - cruzi, decăzuţi şi stricaţi. După toate aparenţele, era cu neputinţă pătrunderea creştinismului în curtea şi în palatul lui Nero.

46:10 Şi totuşi, în cazul acesta, ca şi în multe altele, s-a adeverit ca fiind adevărată susţinerea lui Pavel că armele cu care lupta el erau "întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile" (2 Cor. 10,4). Chiar şi în casa lui Nero au fost câştigate trofee ale crucii. Dintre ticăloşii care înconjurau un împărat ticălos au fost câştigaţi convertiţi care au devenit fii ai lui Dumnezeu. Aceştia nu erau creştini în ascuns, ci pe faţă. Ei nu se ruşinau de credinţa lor.

46:11 Şi prin ce mijloace s-a realizat o intrare şi o bază temeinică a creştinismului acolo unde primirea lui părea chiar cu neputinţă? În Epistola sa către Filipeni, Pavel atribuie succesul său în câştigarea de convertiţi din casa lui Nero la credinţă propriei sale întemniţări. Temându-se ca nu cumva să se creadă că întristările sale împiedicaseră înaintarea Evangheliei, el îi asigura: "Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei" (Filip. 1,12).

46:12 Când au aflat pentru prima dată că Pavel avea să viziteze Roma, bisericile creştine nădăjduiau la un triumf măreţ al Evangheliei în această cetate. Pavel dusese adevărul în multe ţări; el îl vestise în cetăţi mari. Oare nu putea acest apărător al credinţei să aibă succes în câştigarea de suflete la Hristos chiar şi în metropola lumii? Dar nădejdile lor au fost sfărâmate la vestea că Pavel plecase la Roma ca

46:13 întemniţat. Ei au sperat plini de încredere să vadă că Evanghelia, odată statornicită în acest mare centru, se va întinde cu repeziciune la toate neamurile şi va deveni o putere biruitoare pe pământ. Cât de mare le era dezamăgirea! Aşteptările omeneşti dăduseră greş, însă nu şi planurile lui Dumnezeu.

46:14 Nu prin predicile lui Pavel, ci prin lanţurile sale a fost atrasă atenţia curţii asupra creştinismului. Ca întemniţat, el a sfărâmat din sufletele multora lanţurile care-i ţinea în robia păcatului. Şi aceasta nu era totul. El declară: "Cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu" (Filip. 1, 14).

46:15 Răbdarea şi voinţa lui Pavel din timpul îndelungatei şi nedreptei lui întemniţări, curajul şi credinţa lui erau o continuă predică. Spiritul lui, atât de deosebit de spiritul lumii, dădea mărturie că o putere mai mare decât aceea a pământului era prezentă cu el. Şi, prin exemplul său, creştinii erau îndemnaţi la o şi mai mare râvnă ca apărători ai lucrării, din a cărei activitate publică Pavel fusese scos. În felul acesta, lanţurile lui Pavel aveau influenţă, aşa că atunci când puterea şi utilitatea lui păreau înlăturate şi când, după toate aparenţele, el putea face cel mai puţin, atunci el a strâns snopi pentru Hristos din câmpuri din care se părea că era cu totul înlăturat.

46:16 Înainte de încheierea acestor doi ani de întemniţare, Pavel a fost în stare să spună: "În toată curtea împărătească, şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos"; şi printre cei care trimiteau salutări filipenilor, el aminteşte în mod deosebit, pe "cei din casa Cezarului" (Fil. 1,13; 4, 22).

46:17 Atât răbdarea, cât şi curajul îşi au biruinţele lor. Prin smerenie în încercări, nu mai puţin prin îndrăzneală în acţiune, suflete pot fi câştigate la Hristos. Creştinul care dovedeşte răbdare şi voioşie în lipsuri şi suferinţă, care întâmpină chiar moartea cu pacea şi liniştea unei credinţe neşovăielnice, poate săvârşi pentru Evanghelie mult mai mult decât ar fi putut săvârşi printr-o viaţă lungă de credincioasă lucrare. Deseori, când slujitorul lui Dumnezeu este scos din împlinirea activă a datoriei, măsură tainică pe care vederea noastră mioapă ar deplânge-o, este hotărâtă de Dumnezeu pentru împlinirea unei lucrări ce altfel nu ar fi fost făcută niciodată.

46:18 Urmaşul lui Hristos să nu gândească că, atunci când nu mai este în stare să lucreze în mod public şi activ pentru Dumnezeu şi adevărul său, nu mai are de făcut nici o lucrare şi că nu mai poate dobândi nici o răsplată. Adevăraţii martori ai lui Hristos nu sunt niciodată daţi la o parte. Atunci când sunt sănătoşi şi când sunt bolnavi, când sunt în viaţă, cât şi atunci când sunt morţi, Dumnezeu îi foloseşte încă. Când, datorită răutăţii lui Satana servii lui Hristos au fost prigoniţi, iar lucrarea lor neobosită, împiedicată, când au fost aruncaţi în închisoare sau târâţi la eşafod sau la rug, aceasta s-a întâmplat pentru ca adevărul să dobândească o şi mai mare biruinţă. Când aceşti credincioşi au sigilat mărturia vieţii cu sângele lor, suflete care până atunci stăteau la îndoială şi în nesiguranţă au fost convinse despre credinţa lui Hristos şi, pline de curaj, au luat poziţie pentru El. Din cenuşa martirilor a răsărit un îmbelşugat seceriş pentru Dumnezeu.

46:19 Râvna şi credincioşia lui Pavel, cât şi a conlucrătorilor săi, nu mai puţin decât credinţa şi ascultarea acestor convertiţi la creştinism, în împrejurări atât de potrivnice, alcătuiesc o mustrare faţă de trândăvia şi lipsa de credinţă în lucrarea de slujire a lui Hristos. Apostolul

46:20 şi conlucrătorii săi ar fi putut argumenta că ar fi fost un lucru zadarnic să cheme la pocăinţă şi la credinţa în Hristos pe slujitorii lui Nero, supuşi, aşa cum erau, ispitelor celor mai crunte, înconjuraţi de piedici grozav de mari şi expuşi unei împotriviri nemiloase. Chiar dacă ar fi fost convinşi în privinţa adevărului, cum ar fi putut ei să-i dea ascultare? Dar Pavel nu a judecat în felul acesta; în credinţă, el a prezentat acestor suflete Evanghelia; şi printre aceia care au auzit au fost unii care s-au hotărât să asculte de ea cu orice preţ. Neţinând seama de piedici şi primejdii, ei erau gata să primească lumina şi să se încreadă în Dumnezeu, care să-i ajute ca lumina lor să lumineze şi pe alţii.

46:21 Nu numai că au fost câştigaţi la adevăr, convertiţi chiar din casa Cezarului, dar, după convertirea lor, ei au rămas în acea casă. Ei nu se simţeau liberi să-şi părăsească posturile datoriei lor, pentru că situaţiile din jurul lor nu mai le erau potrivite. Adevărul îi găsise acolo şi ei au rămas acolo, pentru ca, prin viaţa şi caracterul lor schimbat, să dea mărturie despre puterea transformatoare a noii credinţe.

46:22 Este cineva ispitit să facă din împrejurările în care se găseşte o scuză de a nu mărturisi pe Hristos? Să cugete la situaţia ucenicilor din casa Cezarului - decăderea morală a împăratului, desfrâul de la curte. Cu greu ne putem închipui împrejurări mai nefavorabile unei vieţi religioase şi care să atragă după sine un sacrificiu sau împotriviri mai mari decât acelea în care s-au găsit aceşti convertiţi. Şi, cu toate acestea, în mijlocul greutăţilor şi primejdiilor, ei şi-au păstrat credincioşia lor. Din pricina piedicilor care par de netrecut, creştinul poate căuta să se scuze de a asculta adevărul aşa cum este el în Isus;

46:23 dar el nu poate aduce nici o scuză care să reziste cercetării. Dacă el ar putea face aceasta, atunci ar dovedi că Dumnezeu este nedrept în aceea că El a stabilit pentru copiii Săi nişte condiţii de mântuire, pe care ei nu le pot împlini.

46:24 Cel care este hotărât în inima sa să-I slujească lui Dumnezeu va găsi ocazia de a da mărturie pentru El. Greutăţile nu vor avea putere să împiedice pe acela care este hotărât să caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa. În puterea câştigată prin rugăciune şi cercetarea Cuvântului, ei vor umbla după virtute şi vor lepăda viciul. Privind la Isus, Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei, care a îndurat împotrivirea păcătoşilor faţă de Sine, credinciosul va întâmpina curajos defaima şi derâderea. Şi ajutor şi har îndestulător pentru orice împrejurare sunt făgăduite de Acela al cărui cuvânt este adevăr. Braţele Sale veşnice cuprind sufletul care se îndreaptă spre El după ajutor. Ne putem încrede cu toată siguranţa în grija Sa, spunând: "Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine" (Ps. 56,3). Dumnezeu Îşi va împlini făgăduinţele faţă de toţi aceia care îşi pun încrederea în El.

46:25 Prin propriul Său exemplu, Mântuitorul a arătat că urmaşii Săi pot fi în lume şi totuşi nu din lume. El a venit nu pentru a Se împărtăşi de plăcerile ei amăgitoare, spre a fi stăpânit de obiceiurile ei şi a urma practicile ei, ci de a face voia Tatălui Său, să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Cu această ţintă înaintea sa, creştinul poate rămâne nemolipsit în orice împrejurare. Oricare ar fi situaţia sau împrejurările, mai înalte sau mai umile, el va da pe faţă puterea adevăratei religii printr-o credincioasă îndeplinire a datoriei.

46:26 Nu scutit de încercare, ci în mijlocul ei

46:27 se dezvoltă caracterul creştin. Dând piept cu refuzul şi împotrivirea, urmaşul lui Hristos ajunge la o mai mare veghere şi la o mai serioasă rugăciune către Ajutorul cel puternic. Cercările cele aspre, îndurate prin harul lui Dumnezeu, dezvoltă răbdare, vigilenţă, putere morală, cum şi o profundă şi dăinuitoare încredere în Dumnezeu. Triumful credinţei este ceea ce-l face în stare pe cel care o trăieşte să sufere şi să fie tare; să se supună şi astfel să biruiască; să fie dat morţii toată ziua şi totuşi să trăiască; să poarte crucea şi astfel să câştige cununa slavei.