4:1 Cap. 2 - Instruirea celor doisprezece
4:2 Pentru a duce mai departe lucrarea Sa, Hristos nu i-a ales pe învăţaţii şi elocvenţii membri ai Sinedriului iudaic şi nici puterea romană. Trecând pe lângă învăţătorii iudei, care aveau o mare doză de îndreptăţire de sine, Maestrul a ales oameni umili şi neînvăţaţi, care să vestească adevărurile ce aveau să mişte lumea. Pe aceşti oameni Şi-a propus El să-i instruiască şi să-i educe spre a fi conducătorii bisericii Sale. La rândul lor, ei aveau să-i înveţe pe alţii şi să-i trimită cu solia Evangheliei. Pentru a avea succes în lucrarea lor, urma să le fie dată puterea Duhului Sfânt. Nu prin putere sau înţelepciune omenească avea să fie vestită Evanghelia, ci prin puterea lui Dumnezeu.
4:3 Timp de trei ani şi jumătate, ucenicii au fost sub îndrumarea celui mai mare Învăţător pe care L-a cunoscut lumea vreodată. Printr-o legătură personală şi trăire laolaltă, Hristos i-a instruit pentru lucrarea Sa. Zi de zi, au umblat şi au vorbit cu El, ascultând cuvintele Lui de îmbărbătare, rostite către cei trudiţi şi împovăraţi şi văzând manifestarea puterii Lui asupra
4:4 celor bolnavi şi nenorociţi. Câteodată, El îi învăţa, stând între ei pe coasta muntelui; alteori, la marginea mării sau mergând pe cale. El le descoperea tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. Pretutindeni, unde inimile se deschideau pentru a primi solia divină, El le dezvăluia adevărurile căii mântuirii. El nu poruncea ucenicilor să facă aceasta sau aceea, ci le spunea: "Urmaţi-Mă!" În călătoriile Sale prin diferite ţinuturi şi cetăţi, îi lua cu Sine pentru ca să vadă cum îi învaţă El pe oameni. Călătoreau cu El din loc în loc; se împărtăşeau de traiul lor simplu şi, asemenea Lui, erau adesea flămânzi şi obosiţi. În îmbulzeala străzilor, pe malul lacului, în singurătatea pustiului, ei erau cu El. L-au văzut în fiecare fază a vieţii.
4:5 Cu ocazia binecuvântării celor doisprezece, s-a făcut primul pas pentru organizarea bisericii, care, după înălţarea lui Hristos, avea să ducă mai departe lucrarea Sa pe pământ. Despre această întărire a lor prin binecuvântare, raportul spune: "În urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască" (Marcu 3,13.14).
4:6 Priviţi această scenă mişcătoare. Priviţi maiestatea cerului înconjurată de cei doisprezece pe care i-a ales. Este gata să-i pună deoparte pentru lucrarea lor. Prin aceste unelte slabe, prin Cuvântul şi Spiritul Său, El plănuia să aşeze mântuirea la îndemâna tuturor. Cu bucurie şi fericire, Dumnezeu şi îngerii priveau această scenă. Tatăl ştia că de la aceşti oameni lumina cerului va străluci în lume, că acele cuvinte rostite de
4:7 ei, în timp ce dădeau mărturie despre Fiul Său, aveau să răsune din generaţie în generaţie, până la încheierea timpului.
4:8 Ucenicii trebuia să meargă ca martori ai lui Hristos, spre a vesti lumii ceea ce au văzut şi au auzit de la El. Slujba lor era cea mai importantă slujbă ce a fost încredinţată vreodată fiinţelor omeneşti, după aceea a lui Hristos. Ei aveau să fie lucrători împreună cu Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. După cum în Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au stat ca reprezentanţi ai lui Israel, tot astfel cei doisprezece apostoli stau ca reprezentanţi ai bisericii Evangheliei.
4:9 În timpul lucrării Sale pe pământ, Domnul Hristos a început să dărâme zidul de despărţire dintre iudei şi Neamuri şi să predice mântuirea omenirii întregi. Deşi El era iudeu, totuşi Se amesteca fără reţinere printre samariteni, făcând inutile obiceiurile fariseice ale iudeilor cu privire la aceşti oameni dispreţuiţi. El a dormit sub acoperişurile lor, a mâncat la mesele lor şi a învăţat pe străzile lor.
4:10 Mântuitorul dorea foarte mult să dezvăluie ucenicilor Săi adevărul cu privire la surparea "zidului de la mijloc de despărţire" dintre Israel şi celelalte naţiuni - adevărul că "Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi", cu iudeii, şi se împărtăşesc" "de aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelie" (Efeseni 2,14; 3,6). Adevărul acesta a fost descoperit în parte atunci când El a răsplătit credinţa sutaşului din Capernaum şi, de asemenea, când El a predicat Evanghelia locuitorilor din Sihar. Mult mai lămurit a fost descoperit cu ocazia vizitei Sale în Fenicia, când a vindecat pe fiica femeii Canaanite. Experienţele acestea i-au ajutat pe ucenici să înţeleagă faptul că, printre aceia pe care mulţi îi socoteau
4:11 nedemni de mântuire, se găseau suflete care flămânzeau după lumina adevărului.
4:12 În felul acesta, Hristos căuta să-i înveţe pe ucenici adevărul că, în Împărăţia lui Dumnezeu, nu există graniţe, nici caste şi nici aristocraţie; că ei trebuie să meargă la toate neamurile, ducându-le solia iubirii unui Mântuitor. Dar de abia mai târziu ei au înţeles pe deplin că Dumnezeu "a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi" (Fapte 17, 26. 27).
4:13 În aceşti primi ucenici era înfăţişată o vădită diversitate. Ei aveau să fie învăţătorii lumii şi au reprezentat o foarte mare varietate de tipuri de caracter. Pentru a duce mai departe cu succes lucrarea la care fuseseră chemaţi, bărbaţii aceştia, deosebindu-se prin trăsăturile naturale ale caracterului, cum şi prin obiceiurile vieţii, aveau nevoie să ajungă la o unitate în simţire, gândire şi faptă. Era ţinta Domnului Hristos să înfăptuiască această unitate. În vederea acestui scop, El a căutat să-i aducă în unire cu El Însuşi. Povara lucrării Lui pentru ei este exprimată în rugăciunea Sa către Tatăl Său, "ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu sunt în Tine; ca şi ei să fie una în Noi; ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine" (Ioan 17,21-23). Continua Lui rugăciune era ca ei să poată fi sfinţiţi prin adevăr; şi El Se ruga cu încredere, ştiind că un decret al Celui Atotputernic a fost dat mai înainte de aducerea la existenţă a lumii.
4:14 El ştia că Evanghelia Împărăţiei avea să fie predicată tuturor neamurilor ca mărturie; El ştia că adevărul, întărit cu atotputernicia Duhului Sfânt, avea să biruie în lupta cu răul, şi că stindardul însângerat avea să fluture într-o zi deasupra urmaşilor Săi.
4:15 Deoarece lucrarea Sa pământească se apropia de încheiere şi El înţelegea că, în curând, trebuia să-i părăsească pe ucenici, lăsându-i să ducă mai departe lucrarea, fără prezenţa şi supravegherea Sa personală, Domnul Hristos a căutat să-i încurajeze şi să-i pregătească pentru viitor. El nu i-a amăgit cu speranţe deşarte. Ca într-o carte deschisă, le-a citit ceea ce avea să se întâmple. El ştia că era aproape timpul când avea să Se despartă de ei, lăsându-i ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Ştia că ei aveau să sufere prigoană, că aveau să fie alungaţi din sinagogi şi că aveau să fie aruncaţi în închisoare. Ştia, de asemenea că, din pricină că aveau să mărturisească despre El ca fiind Mesia, unii dintre ei aveau să sufere moartea. Şi le-a spus unele dintre aceste lucruri. Vorbind despre viitorul lor, El era deschis şi precis, pentru ca, în încercările care aveau să vină peste ei, să-şi poată aminti cuvintele Sale şi să fie întăriţi ca să creadă în El ca Mântuitor.
4:16 El le-a spus, de asemenea, cuvinte de nădejde şi curaj. "Să nu vi se tulbure inima", a zis El, "aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi. Ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi şi calea într-acolo" (Ioan 14,1-4). "Pentru voi am venit în lume; pentru voi am lucrat.
4:17 Când voi pleca, Eu încă voi lucra cu toată râvna pentru voi. Am venit în lume pentru a Mă descoperi vouă, pentru ca să puteţi crede. Eu merg la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru spre a conlucra cu El spre binele vostru."
4:18 "Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu Mă duc la Tatăl" (Ioan 14,12). Prin aceasta, Hristos nu dorea să spună că ucenicii aveau să facă fapte mult mai însemnate decât a făcut El, ci că lucrarea lor avea să fie de o întindere mai mare. El nu Se referea numai la săvârşirea de minuni, ci la tot ce avea să se întâmple sub lucrarea Duhului Sfânt. "Când va veni Mângâietorul", a zis El, "pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Şi voi, de asemenea, veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început (Ioan 15,26.27).
4:19 Cât de minunat s-au împlinit aceste cuvinte! După coborârea Duhului Sfânt, ucenicii au fost aşa de plini de iubire faţă de El şi faţă de aceia pentru care El a murit, încât inimile se înduioşau de cuvintele pe care ei le rosteau şi de rugăciunile pe care le înălţau. Ei vorbeau în puterea Duhului Sfânt şi, sub influenţa acestei puteri, mii au fost convertiţi.
4:20 Ca reprezentanţi ai lui Hristos, apostolii aveau să aibă o influenţă puternică asupra lumii. Faptul că erau bărbaţi simpli nu avea să scadă influenţa lor, ci mai degrabă să le-o crească; căci mintea ascultătorilor lor avea să fie îndreptată de la ei la Mântuitorul care, deşi nevăzut, încă lucra cu ei. Învăţăturile cele minunate ale apostolilor,
4:21 cuvintele lor de curaj şi încredere aveau să-i asigure pe toţi că ei nu lucrau în virtutea propriei lor puteri, ci în puterea lui Hristos. Umilindu-se pe ei, apostolii aveau să declare că Acela pe care iudeii L-au răstignit era Prinţul vieţii, Fiul viului Dumnezeu, şi că în Numele Lui săvârşeau lucrările pe care le făceau.
4:22 La întâlnirea de despărţire, avută cu ucenicii în noaptea dinaintea răstignirii, Mântuitorul nu a făcut nici o aluzie la suferinţa pe care o îndurase şi pe care mai avea să o îndure. El nu a vorbit despre umilinţa ce-I stătea în faţă, ci a căutat să prezinte minţii lor ceea ce putea să le întărească credinţa, făcându-i să privească înainte spre bucuriile care-l aşteptau pe biruitor. El Se bucura ştiind că va putea să facă mult mai mult pentru urmaşii Săi decât le făgăduise; că de la El va curge iubire şi milă îndurătoare care să cureţe templul sufletului, făcându-i pe oameni asemenea Lui în caracter; că adevărul Său, întărit prin puterea Duhului Sfânt, avea să înainteze biruind şi ca să biruiască.
4:23 "V-am spus aceste lucruri", a zis El, "ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33). Hristos n-a dat greş în lucrarea Sa şi nici nu a fost descurajat; iar ucenicii trebuia să dea pe faţă o credinţă tot atât de puternică. Ei trebuia să lucreze aşa cum a lucrat El, depinzând de El în ce priveşte tăria. Deşi calea lor avea să fie blocată cu piedici în aparenţă de neînvins, totuşi, prin harul Său, ei trebuia să meargă înainte, fără să dispere vreodată şi sperând oricând.
4:24 Hristos Şi-a terminat lucrarea ce I-a fost dată să o facă. El strânsese pe aceia care aveau să continue lucrarea Sa printre oameni. Şi El a spus: "Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi". "Mă rog ca toţi să fie una" Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine" (Ioan 17,10.11.20-23).