22:1 Cap. 20 - Proslăvirea crucii
22:2 După ce au petrecut un timp lucrând în Antiohia, Pavel a propus conlucrătorului său să pornească într-o nouă călătorie misionară. "Să ne întoarcem", a zis el lui Barnaba, "şi să mergem pe la fraţii din toate cetăţile, în care am vestit Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai fac".
22:3 Atât Pavel, cât şi Barnaba erau plini de iubire faţă de aceia care primiseră de curând solia Evangheliei prin lucrarea lor şi doreau să-i mai vadă o dată. Pavel n-a părăsit niciodată această grijă iubitoare. Chiar şi când se găsea în îndepărtate câmpuri misionare, departe de locul unde lucrase mai înainte, el continua să poarte pe inimă povara de a îndemna pe aceşti convertiţi să rămână credincioşi, ducându-şi "sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu" (2 Cor. 7,1). Continuu, el căuta să-i ajute să devină creştini de sine stătători, care se dezvoltă, tari în credinţă, plini de zel şi cu inima întreagă în consacrarea lor lui Dumnezeu şi a lucrării de înaintare a Împărăţiei Sale.
22:4 Barnaba era gata să meargă cu Pavel, însă dorea să-l ia cu ei şi pe Marcu, care se hotărâse din nou să se consacre lucrării. Pavel însă n-a fost de acord cu aceasta. El "socotea că nu este bine să ia cu ei pe acela" care, în timpul primei lor călătorii misionare, îi părăsise într-o vreme de nevoie. El nu era dispus să scuze slăbiciunea lui Marcu de a fi părăsit lucrarea în schimbul siguranţei şi odihnei căminului. El a susţinut că cineva cu atât de puţină statornicie nu era potrivit pentru o lucrare care cerea răbdare, sacrificiu de sine, curaj, devotament, credinţă, un spirit gata de sacrificiu şi, dacă ar fi fost nevoie, chiar viaţa. Atât de aprinsă a fost neînţelegerea, încât Pavel şi Barnaba s-au despărţit, ultimul rămânând la părerile sale şi luând cu sine pe Marcu. Astfel, "Barnaba a luat cu el pe Marcu şi a plecat cu corabia la Cipru. Pavel şi-a ales pe Sila, şi a plecat, după ce a fost încredinţat de fraţi în grija harului Domnului".
22:5 Călătorind prin Siria şi Cilicia, unde au întărit bisericile, în cele din urmă, Pavel şi Sila au ajuns la Derbe şi Listra, în provincia Licaonia. La Listra, Pavel fusese împroşcat cu pietre; cu toate acestea, îl găsim din nou la locul primei sale primejdii. El era nerăbdător să vadă cum răbdau proba cercării aceia care primiseră Evanghelia prin lucrarea sa. El nu a fost dezamăgit, căci credincioşii din Listra rămăseseră tari în faţa violentei împotriviri.
22:6 Aici, Pavel l-a întâlnit din nou pe Timotei, care fusese martor al suferinţelor lui, la sfârşitul primei sale vizite la Listra, şi, în mintea căruia, impresia făcută atunci s-a adâncit cu trecerea vremii, până când s-a convins că era de datoria lui să se dedice lucrării de slujire.
22:7 Inima lui era strâns legată de aceea a lui Pavel şi el dorea mult să se împărtăşească de lucrarea apostolului, ajutând la deschiderea de noi drumuri.
22:8 Sila, tovarăşul de lucru al lui Pavel, era un lucrător încercat, dotat cu darul profeţiei; dar lucrarea ce trebuia făcută era aşa de mare, încât se cerea să fie formaţi mai mulţi lucrători pentru o slujire activă. În Timotei, Pavel a văzut pe unul care aprecia sfinţenia lucrării unui slujitor al Evangheliei; care nu se speria de perspectiva suferinţei şi a prigoanei; şi care era dispus să se lase învăţat. Totuşi, apostolul nu s-a avântat să-şi ia răspunderea de a instrui pe Timotei, un tânăr neîncercat în ce priveşte lucrarea Evangheliei, fără ca mai întâi el însuşi să fi fost mulţumit în ce priveşte caracterul şi trecutul vieţii lui Timotei.
22:9 Tatăl lui Timotei era grec, iar mama sa iudeică. Încă de copil, Timotei cunoscuse Scripturile. Evlavia pe care a văzut-o în viaţa căminului său era sănătoasă şi înţeleaptă. Credinţa mamei şi a bunicii sale în profeţiile divine era pentru el o continuă amintire a binecuvântărilor ce decurg din împlinirea voii lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu era regula după care aceste două femei cucernice îl călăuziseră pe Timotei. Puterea spirituală a învăţăturilor pe care le primise de la ele l-au păzit curat în vorbire şi nemânjit de influenţele rele care îl înconjurau. În felul acesta, îndrumătorii lui din familie au conlucrat cu Dumnezeu în pregătirea lui de a purta sarcini.
22:10 Pavel a văzut că Timotei era credincios, statornic şi sincer şi l-a ales ca tovarăş de lucru şi călătorie. Acelea care l-au învăţat pe Timotei în copilăria lui erau acum răsplătite prin aceea că vedeau pe fiul grijii lor într-o strânsă părtăşie cu marele apostol. Timotei era un simplu tânăr atunci când Dumnezeu l-a ales să fie învăţător, însă principiile lui fuseseră atât de bine întemeiate prin educaţia primită din fragedă copilărie, încât era pregătit
22:11 să-şi ocupe locul de ajutor al lui Pavel. Şi, deşi tânăr, el şi-a purtat răspunderile ca un creştin smerit.
22:12 Ca o măsură de prevedere, în mod înţelept Pavel l-a sfătuit pe Timotei să se circumcidă - nu că Dumnezeu cerea aceasta, ci spre a înlătura din mintea iudeilor orice ar fi putut alcătui o obiecţiune faţă de lucrarea lui Timotei. În lucrarea sa, Pavel avea să călătorească din cetate în cetate, prin multe locuri şi, deseori, avea ocazie să-L predice pe Hristos în sinagogile iudeilor, ca şi în alte locuri de adunare. Dacă s-ar fi ştiut că unul din tovarăşii lui de lucru era necircumcis, lucrarea lui ar fi putut fi mult împiedicată din cauza prejudecăţii şi bigotismului iudeilor. Pretutindeni, apostolul a întâmpinat o dârză împotrivire şi o aspră prigonire. El dorea să ducă fraţilor săi iudei, cum şi Neamurilor, cunoştinţa Evangheliei şi de aceea căută ca, în măsura în care era în armonie cu credinţa, să înlăture orice pricină de împotrivire. Cu toate că a îngăduit aceasta mai mult din cauza prejudecăţii iudaice, totuşi el credea şi învăţa că nici circumciziunea şi nici necircumciziunea nu erau nimic, ci totul era Evanghelia lui Hristos.
22:13 Pavel îl iubea pe Timotei, "adevăratul meu copil în credinţă" (1 Tim. 1,2). Deseori, marele apostol îl lua deoparte pe tânărul ucenic şi-i punea întrebări în legătură cu istoria biblică, astfel că, în timp ce călătoreau din loc în loc, cu multă grijă el l-a învăţat cum să lucreze cu succes. Atât Pavel, cât şi Sila, în toate legăturile lor cu Timotei, au căutat să adâncească impresia care deja fusese făcută asupra minţii lui cu privire la natura sfântă şi serioasă a lucrării servului Evangheliei.
22:14 În lucrarea sa, Timotei a căutat mereu sfatul şi îndrumarea lui Pavel. El nu făcea nimic din impuls, ci dădea pe faţă judecată şi gândire liniştită, întrebând la fiecare pas: Este aceasta calea Domnului? Duhul Sfânt a găsit în el pe unul care putea fi format şi modelat ca templu în care să locuiască Prezenţa divină.
22:15 Când învăţăturile Bibliei sunt aduse în viaţa zilnică, ele au o influenţă profundă asupra caracterului. Învăţăturile acestea Timotei le-a învăţat şi le-a pus în practică. El nu avea talente deosebit de strălucitoare, însă lucrarea lui era de preţ pentru că însuşirile date lui de Dumnezeu le folosea în slujba Învăţătorului. Faptul că el cunoştea din practică evlavia îl deosebea de alţi credincioşi şi-l făcea să aibă influenţă.
22:16 Cei care lucrează pentru suflete trebuie să atingă o mai adâncă, mai deplină şi mai lămurită cunoaştere de Dumnezeu decât se poate dobândi printr-o preocupare obişnuită. Ei trebuie să folosească toate energiile lor în lucrarea Învăţătorului. Ei sunt prinşi într-o chemare înaltă şi sfântă şi, dacă drept plată câştigă suflete, ei trebuie să se prindă tare de Dumnezeu, primind zilnic har şi putere de la Izvorul oricărei binecuvântări. "Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor - Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune" (Tit 2,11-14).
22:17 Înainte de a pătrunde într-un ţinut nou, Pavel şi tovarăşii lui au vizitat bisericile care fuseseră
22:18 întemeiate în Pisidia şi în locurile din împrejurimi. "Pe când treceau prin cetăţi, învăţa pe fraţi să păzească hotărârile apostolilor şi prezbiterilor din Ierusalim. Bisericile se întăreau în credinţă şi sporeau la număr din zi în zi".
22:19 Apostolul Pavel simţea o adâncă răspundere pentru cei care au fost convertiţi prin lucrarea sa. Mai presus de toate lucrurile, el dorea ca ei să fie credincioşi, "ca în ziua lui Hristos", spunea el, "să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar" (Filip. 2, 16). El se cutremura gândindu-se la rezultatul lucrării sale. El simţea că însăşi propria sa mântuire ar fi putut fi primejduită dacă ar fi dat greş în a-şi împlini datoria şi bisericile nu ar fi ajuns să conlucreze cu el în lucrarea de salvare a sufletelor. El ştia că numai predicarea nu era îndestulătoare pentru formarea credincioşilor pentru a ţine sus cuvântul vieţii. Ştia, de asemenea, că, rând cu rând, învăţătură după învăţătură, puţin ici şi puţin dincolo, ei trebuia să fie învăţaţi să ducă mai departe lucrarea lui Hristos.
22:20 Este un principiu universal acela ca oricând cineva refuză să folosească puterile date lui de Dumnezeu, aceste puteri slăbesc şi dispar. Adevărul care nu este trăit, care nu este împărtăşit şi altora îşi pierde puterea lui dătătoare de viaţă şi însuşirea lui vindecătoare. De aici şi temerea apostolului ca nu cumva el să nu izbutească să înfăţişeze pe fiecare om desăvârşit în Hristos. La Pavel, nădejdea de a fi în cer scădea când se gândea că s-ar putea ca vreo lipsă din partea sa să aibă drept urmare modelarea bisericii după chip omenesc, în loc de a fi modelată după chipul dumnezeiesc. Cunoştinţa sa, elocvenţa sa, minunile sale, viziunea scenelor veşnice atunci când a fost răpit în al treilea cer - toate ar fi fost fără folos dacă, prin necredincioşie în lucrarea sa, aceia pentru care el a lucrat ar fi fost
22:21 lipsiţi de harul lui Dumnezeu. Şi astfel, prin viu grai şi prin scris, el a stăruit pe lângă aceia care Îl primiseră pe Hristos să aibă o umblare care să-i facă în stare a fi "fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, "ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii" (Filip. 2,15.16).
22:22 Fiecare adevărat slujitor al Evangheliei simte o grea răspundere pentru creşterea spirituală a credincioşilor încredinţaţi grijii lui, o dorinţă arzătoare ca ei să fie împreună lucrători cu Dumnezeu. El îşi dă seama că de credincioasa împlinire a lucrării date lui de Dumnezeu depinde în mare măsură bunăstarea bisericii. Sârguincios şi neobosit, el caută să inspire credincioşilor dorinţa de a câştiga suflete pentru Hristos, amintindu-şi că fiecare nou suflet adăugat bisericii va fi încă o unealtă pentru împlinirea planului mântuirii.
22:23 După ce au vizitat bisericile din Pisidia şi din regiunile învecinate, Pavel şi Sila împreună cu Timotei au trecut în "ţinutul Frigiei şi Galatiei", unde au propovăduit cu mare putere vestea cea bună a mântuirii. Galatenii obişnuiau să se închine la idoli, dar, când apostolii le-au predicat, ei s-au bucurat de solia care le făgăduia eliberare din robia păcatului. Pavel şi conlucrătorii lui au proclamat învăţătura neprihănirii prin credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Hristos. Ei L-au prezentat pe Hristos ca fiind Acela care, văzând starea lipsită de ajutor a neamului omenesc căzut, a venit să răscumpere pe bărbaţi şi pe femei, trăind o viaţă de ascultare faţă de Legea lui Dumnezeu şi plătind preţul vinovăţiei neascultării. Şi, în lumina crucii, mulţi care
22:24 înainte n-au cunoscut nimic despre adevăratul Dumnezeu au început să înţeleagă măreţia iubirii Tatălui.
22:25 În felul acesta, Galatenii au fost învăţaţi adevărurile fundamentale cu privire la "Dumnezeu Tatăl" şi "Domnul nostru Isus Hristos", care "S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl". "Prin auzirea credinţei", ei au primit Duhul lui Dumnezeu şi au devenit "fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus" (Gal. 1,3.4; 3,2.26).
22:26 Felul de vieţuire al lui Pavel în mijlocul galatenilor a fost în aşa fel, încât mai târziu a putut spune: "Vă rog să fiţi ca mine" (Gal. 4,12). Buzele lui au fost atinse cu un cărbune aprins de pe altar şi a fost făcut în stare să se ridice deasupra nedesăvârşirilor trupeşti şi să-L prezinte pe Isus ca singura nădejde a păcătosului. Cei care l-au auzit ştiau că el fusese cu Isus. Înzestrat cu putere de sus, el era în stare să compare lucrurile spirituale cu cele spirituale şi să doboare la pământ întăriturile lui Satana. Inimile erau zdrobite atunci când prezenta iubirea lui Dumnezeu, descoperită în jertfirea singurului Său Fiu, unul născut, şi mulţi erau aduşi să întrebe: Ce trebuie să fac spre a fi mântuit?
22:27 Acest fel de a prezenta Evanghelia a caracterizat activitatea apostolului în toată lucrarea lui printre Neamuri. Totdeauna el înălţa înaintea lor crucea Golgotei. "Noi nu ne propovăduim pe noi înşine", spunea el în anii de mai târziu ai experienţei sale, "ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a zis: 'Să lumineze lumina din întuneric', ne-a luminat inimile pentru ca să facem să strălucească
22:28 lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos" (2Cor.4,5.6).
22:29 Solii cei consacraţi, care în primele zile ale creştinismului au dus unei lumi pierdute vestea cea bună a mântuirii, nu au îngăduit ca vreun gând de înălţare de sine să mânjească lucrarea lor de prezentare a lui Hristos şi El răstignit. Ei nu au râvnit nici autoritatea, nici întâietatea. Ascunzându-se în Mântuitorul, ei au proslăvit marele plan al mântuirii şi viaţa lui Hristos, Autorul şi Desăvârşitorul acestui plan. Hristos, care este acelaşi ieri, azi şi pentru vecie, alcătuia miezul învăţăturii lor.
22:30 Dacă aceia care astăzi propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu ar ridica crucea lui Hristos mai sus şi tot mai sus, lucrarea lor ar fi mult mai plină de succes. Dacă păcătoşii ar putea fi aduşi să privească la cruce cu o inimă deschisă, dacă ei ar putea dobândi o imagine deplină a Mântuitorului răstignit, atunci ei ar putea înţelege profunzimile îndurării lui Dumnezeu şi păcătoşenia păcatului.
22:31 Moartea lui Hristos dovedeşte iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru om. Ea este garanţia ce ne este dată în privinţa mântuirii. A lua creştinului crucea este la fel cu a şterge soarele de pe cer. Crucea ne apropie de Dumnezeu, împăcându-ne cu El. Cu duioasă îndurare a iubirii de tată, Iehova priveşte asupra suferinţei îndurate de Fiul Său pentru a salva omenirea de la moarte veşnică şi ne primeşte în Cel Preaiubit.
22:32 Fără cruce, omul nu ar putea avea nici o legătură cu Tatăl. De ea depinde nădejdea noastră. De la ea străluceşte lumina iubirii Mântuitorului şi, când la piciorul crucii păcătosul priveşte în sus la Acela care a murit spre a-l salva,
22:33 este plin de o bucurie nespusă, căci păcatele îi sunt iertate. Îngenunchind în credinţă la cruce, el ajunge în locul cel mai înalt la care poate ajunge omul.
22:34 Prin cruce, învăţăm că Tatăl ceresc ne iubeşte cu o iubire nemărginită. Şi atunci ne mai putem mira că Pavel a exclamat: "Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos" (Gal. 6,14)? De asemenea, este privilegiul nostru acela de a ne bucura prin cruce şi la fel avem privilegiul să ne consacrăm cu totul Celui care S-a dat pe Sine pentru noi. Apoi, cu lumina izvorând de la Golgota şi strălucind pe feţele noastre, putem porni să descoperim această lumină celor care sunt în întuneric.