29:1 25. Creştinul şi autoritatea civilă
29:2 De memorizat: "Atunci Isus le-a zis: 'Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.' Şi se mirau foarte mult de El." Marcu 12,17.
29:3 Introducere: Cei doi termeni folosiţi de apostolul Pavel (Rom.13,4-6) pentru autoritatea civilă sunt: diaconos şi leitourgos. Primul înseamnă serv, ajutor, servitor în jurul meselor; cel de-al doilea: preot, servul lui Dumnezeu, liturg. Termenii exprimă că instituţia statului este de origine divină, inclusă în planul divin pentru ocrotirea, îndrumarea şi conducerea vieţii sociale, în scopul menţinerii ordinii, libertăţii şi păcii. La început, în Israel autoritatea civilă era contopită în cea bisericească, deoarece statul a fost teocrat, dar mai târziu aceste autorităţi s-au despărţit: biserica se îngrijea de satisfacerea nevoilor spirituale ale credincioşilor, iar statul de cele materiale, fizice şi civice ale cetăţenilor statului. În lunga şi învolburata istorie a bisericii creştine au fost multe încercări de cucerire reciprocă: când biserica a dorit să aibă controlul asupra statului, când statul a vrut să stăpânească biserica. Ori de câte ori biserica a uitat că este serva servilor şi a luptat pentru cucerirea puterii civile, s-a dovedit a fi sare fără gust, sau lumină sub obroc.
29:4 În concepţia Bibliei, atât autoritatea civică, cât şi biserica sunt servi rânduiţi de Dumnezeu, sunt liturgi care ar trebui să colaboreze, în limitele competenţei lor, pentru bunăstarea celor care sunt aşezaţi de Dumnezeu sub grija şi ocrotirea lor fizică sau spirituală.
29:5 I. Rânduirea autorităţilor civile
29:6 1. Cine a rânduit stăpânirile statelor? Rom. 13,1; Ioan 19,11.
29:7 Notă: Statul este o orânduire divină. Orânduiri sunt acele condiţii date prin creaţie ale convieţuirii umane, care sunt prevederi prestabilite ale vieţii omeneşti. Aceste orânduiri sunt: familia -comunitatea vitală, statul -comunitatea juridică şi biserica -comunitatea spirituală. În forma dezvoltării actuale a societăţii, putem numi şi fabrica sau întreprinderea ca o comunitate de muncă şi serviciu. Pentru creştin o viaţă normală poate exista numai în condiţiile unei
29:8 235
29:9 integrări perfecte şi principale în aceste orânduiri, respectând raportul suprastructural natural al relaţiilor dintre orânduiri.
29:10 2. În care dintre poruncile divine se încadrează stima şi supunerea cerute de Dumnezeu faţă de autoritatea civilă? Ex.20,12; Rom. 13,2.
29:11 Notă: Vorbind despre porunca a cincea, E.G. White distinge o arie mult mai largă a acestei porunci: "Dar, de asemenea, porunca impune respect faţă de pastori şi faţă de toţi guvernatorii şi faţă de toţi aceia cărora Dumnezeu le-a dat autoritate".1)
29:12 II. Rolul autorităţii civile
29:13 1. Ea este chemată să supravegheze ordinea în societate: Rom.13,4.
29:14 2. În îndeplinirea misiunii ei, autoritatea civilă pedepseşte pe răufăcători şi-i laudă pe cei ce fac binele: 1 Petru 2,13-14; Rom.13,3.
29:15 3. Îndeplinindu-şi menirea ei istorică, pe cine slujeşte autoritatea de stat? Rom. 13,6.
29:16 Notă: "Leitourgoi Theou" înseamnă "slujitorii lui Dumnezeu" sau "preoţii lui Dumnezeu". Ar trebui să ne dea de gândit faptul că aceste cuvinte au fost scrise într-un timp când autoritatea de stat era păgână şi nu numai ostilă creştinismului, dar biserica creştină trecea printr-o perioadă critică, fiind prigonită de aceşti "preoţi ai lui Dumnezeu". Totuşi, principial, în mod civic, Spiritul lui Dumnezeu cerea supunere şi stimă faţă de orânduirea juridică, căreia apostolul îi recunoaşte investitura divină.
29:17 III. Datoria creştinului faţă de autoritatea civilă
29:18 1. Biblia cere o supunere din conştiinţă faţă de legile ţării: Rom. 13,5; Tit 3,1; 1 Petru 2,13.
29:19 Notă: "Noi nu trebuie să ajungem în conflict cu autorităţile. Cuvintele noastre pe care le spunem sau le scriem să fie măsurate cu grijă ca să nu apărem într-o falsă lumină că am fi împotriva legii şi a ordinii. Să nu spunem, să nu facem nimic ceea ce ar putea să ne bareze drumul în mod nenecesar."2)
29:20 2. Biblia ne îndeamnă să fim credincioşi în plata impozitelor şi a dărilor: Rom. 13,6; Mat. 22,21.
29:21 3. Autoritatea civilă merită cinstea din partea creştinului: Rom. 13,7.
29:22 236
29:23 Notă: "Nu este lucru înţelepţesc de a tot căuta greşeli în lucrările cârmuirii. Nu este lucrarea noastră să atacăm indivizi sau instituţii. Ar trebui să avem mare grijă ca nu cumva să fim bănuiţi că am lua o poziţie de împotrivire faţă de autorităţile civile."3)
29:24 1. 4. Suntem îndemnaţi să ne rugăm pentru cârmuire: 1 Tim. 2,1-3.
29:25 2. 5. Trebuie să ne aducem aportul nostru pentru binele colectivităţii: Ier. 29,7.
29:26 3. 6. Există o limită a supunerii faţă de orânduirea civilă? Fapte5,29.
29:27 Notă: Deoarece textul ridică problema condiţiei şi a graniţei ascultării, el poate fi speculat în mod tendenţios ca argument în favoarea opoziţiei faţă de orânduirea civilă. Să vedem dar despre ce este vorba?
29:28 Sinedriul le-a cerut apostolilor să nu facă ceea ce le-a poruncit Dumnezeu ca ei să facă. Ei au refuzat ascultarea, pe motiv de conştiinţă, căci astfel dădeau stăpânirii ceea ce Îi aparţinea lui Dumnezeu. Dar dacă autoritatea civilă nu pretinde ca un credincios să fie infidel faţă de Dumnezeu, din contră, prin constituţie şi legi îi garantează libertatea religioasă şi cea de conştiinţă, iar prin puterea executivă se îngrijeşte ca aceste drepturi să fie respectate în fapt, atunci nici nu se mai pune problema graniţei ascultării, căci -părţile, respectându-şi reciproc limitele jurisdicţiei lor, -nu sunt în conflict, ci colaborează principial pentru binele general al tuturor cetăţenilor. Astfel trebuie înţeles comentariul la acest text al Ellenei G. White:
29:29 "Trebuie să recunoaştem cârmuirea umană ca o rânduire a unei numiri divine şi să învăţăm ascultarea faţă de ea ca o datorie sfântă, în sfera ei legitimă."4)
29:30 Deoarece Biblia numeşte autoritatea civilă "leitourgos" (serv sau preot al lui Dumnezeu), Barth a calificat serviciul statului, când îşi îndeplineşte mandatul rânduit de Dumnezeu pentru binele, prosperitatea şi pacea poporului, "un serviciu divin politic".
29:31 R e p e t i ţ i e
29:32 1. Ce ne spune Biblia despre orânduirea stăpânirii?
29:33 Răspuns: Stăpânirea este rânduită de Dumnezeu şi în porunca a cincea impune respectul cuvenit ei, ca autoritate instituită de El.
29:34 2. Care este rolul autorităţii civile?
29:35 Răspuns: Biblia o numeşte "slujitoarea lui Dumnezeu", deoarece ea veghează asupra ordinii publice, pentru binele tuturor oamenilor.
29:36 3. Care este datoria creştinului faţă de stăpânire?
29:37 Răspuns: Creştinul trebuie să respecte legile stăpânirii, să o cinstească, să plătească impozitele şi să se roage pentru ea.
29:38 Concluzii dogmatice
29:39 Autoritatea este de la Dumnezeu. Adventiştii sunt conştienţi de importanţa ideii de stat, deoarece recunosc în Scripturi că fiecare naţiune are o chemare istorică rânduită de Dumnezeu. Adventiştii recunosc că stăpânirea a fost dată de Dumnezeu pentru a asigura ordinea, justeţea şi siguranţa cetăţenilor şi că ea trebuie ajutată în îndeplinirea sarcinilor ei legale, pentru binele tuturor cetăţenilor.
29:40 Isus Hristos ne-a învăţat "să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu", ceea ce înseamnă că şi creştinul trebuie să-şi facă datoria sa civică ce decurge din calitatea lui de cetăţean.
29:41 Adventiştii din Rom|nia recunosc dreptul "iura circa sacra" al statului, adică dreptul de guvernare externă sau dreptul de supraveghere a vieţii civile şi religioase, pentru ca activitatea Cultelor să nu contravină legilor şi bunelor moravuri. În lumina Bibliei ei recunosc datoria lor de a respecta legile statului, de a munci cu dăruire pentru binele şi prosperitatea ţării, obligativitatea de a plăti impozite, cinstea ce o datorează faţă de stăpânire şi obligaţia biblică de a se ruga pentru ea.
29:42 Concluzii etice
29:43 Stăpânirea fiind o orânduire divină, ca şi familia sau biserica, stima şi supunerea pe care o datorăm ei o vedem fundamentată şi inclusă în porunca a cincea a Legii Morale.
29:44 Deoarece Adventiştii cred că Dumnezeu este implicat în istoria lumii şi numai El are dreptul să determine chemarea istorică a popoarelor şi naţiunilor, ei consideră că trebuie să fim supuşi stăpânirilor, ca Domnului.
29:45 Adventiştii participă cu bucurie la orice activitatea socială care are ca scop progresul societăţii umane, alinarea durerilor celor suferinzi, sau realizarea păcii şi securităţii dintre popoare. Ei socot că prin munca lor onestă, cinstită şi conştiincioasă pot dovedi în practică acea stimă principială faţă de stăpânire, pe care o impune Dumnezeu copiilor Lui.
29:46 Note suplimentare teologice
29:47 Relaţia dintre stat şi biserică: În decursul istoriei această relaţie a cunoscut mai multe sisteme:
29:48 a) Caesaro-papism: În aceste sisteme atât statul cât şi biserica au avut un singur cap, o singură lege valabilă pentru cetăţenii ţării şi pentru credincioşii bisericii. Excomunicarea din biserică însemna şi despărţirea de imperiu. În catolicismul imperial exista acest tip de relaţie dintre biserică şi stat.
29:49 b) Sistemul religiei dominante: În această relaţie statul acorda uneia dintre religii drepturi discriminatorii. Atât staul cât şi biserica dominantă avea conducere separată. Pe lângă biserica dominantă puteau să existe şi alte religii tolerate, sau în drepturi limitate.
29:50 c) Sistemul "recepta religio" (religiile acceptate): Acest sistem s-a dezvoltat în urma refomaţiunii. Cu ocazia dietei din Turda (1564) s-a proclamat pentru prima dată în lume libertatea religioasă, dar dreptul la libertate se înţelegea numai pentru religiile prevăzute de lege: romano-catolică, lutherană, reformată şi unitariană. Biserica ortodoxă nu a fost recunoscută ca atare.
29:51 d) Statul fără confesiuni: S-a dezvoltat în absolutismul iluminist, în care cultele erau considerate ca ajutoare ale guvernării în educarea şi înfrânarea poporului. Se pretindea că statul nu se amesteca în treburile nici unui cult. Dar practica a fost cu totul alta.
29:52 e) Stat liber -biserică liberă: A fost motto-ul lui Cavour în dorinţa lui de a scăpa de puterea lumească a papalităţii. Mai târziu, ideea a fost realizată pentru scurt timp în Franţa cu ocazia revoluţiei, apoi în Statele Unite şi în ţările socialiste. În acest sistem nici unul din culte nu are privilegii, fiecare cult se poate organiza liber, dacă nu contravine legilor ţării şi bunelor moravuri, şi dacă are un statut de organizare recunoscut prin lege.
29:53 f) Raportul bazat pe dreptul conştiinţei garantat prin constituţie: Această particularitate a raportului dintre stat şi biserică, dezvoltată în ţările socialiste pe baza principiului "stat liber -biserică liberă", constă în recunoaşterea reciprocă a drepturilor "iura in sacris" şi "iura circa sacra".
29:54 "IURA IN SACRIS": sunt acele drepturi care asigură autonomia bisericii şi dreptul la autoadministrare interioară:
29:55 a) Ius reformadi, dreptul la reforme în cadrul bisericii. A fost o vreme când acest drept aparţinea monarhului şi statului. Mult timp în Europa protestantă a fost recunoscut principiul "cuius regio eius religio" (cui aparţine ţinutul, îi aparţine şi religia), iar dreptul la reformă îl avea principele ţinutului. În ţara noastră acest drept îl are biserica.
29:56 b) Ius docendi, dreptul la educaţie religioasă şi la instruirea cadrelor cultului.
29:57 c) Ius liturgicum, dreptul deciziei asupra felului cum să se desfăşoare un serviciu religios de cult.
29:58 d) Ius arbitrii, dreptul de arbitraj asupra deservenţilor cultici şi dreptul în disciplina interioară a cultului.
29:59 Statul rom|n recunoaşte aceste drepturi ale cultelor din patria noastră, iar cultele recunosc drepturile statului ce aparţin de "iura circa sacra".
29:60 "IURA CIRCA SACRA": sunt acele drepturi ale statului care aparţin de însăşi ideea suveranităţii de stat; drepturi care sunt menite să împiedice ca biserica autonomă să devină stat în stat:
29:61 a) Ius supraemae inspectionis, asigură statului dreptul de a controla ca desfăşurarea activităţii cultelor să nu contravină legilor şi bunelor moravuri. Acest drept îi conferă statului posiblitatea de a confima sau infirma personalul sau forurile de conducere ale cultelor cum şi statutul de organizare şi funcţionare a cultelor.
29:62 b) Ius cavendi, apără interesele statului faţă de eventualele acţiuni duşmănoase îndreptate împotriva sa din partea unor organizaţii cultice, sau angajaţii lor. c) Ius advocatiae, exprimă dreptul statului de a hotărî singur modul şi condiţiile în care sprijină un cult, (contribuţii la fondul de retribuire a personalului cultic, renovarea 240
29:63 monumentelor istorice religioase, acordarea de subvenţii şi ajutoare, etc.). În acest drept se include şi asigurarea liberei exercitări a credinţei, deoarece stânjenirea libertăţii de practicare a unui cult recunoscut constituie delict şi se pedepseşte conform legii. De asemenea, nimeni nu poate fi urmărit pentru credinţa sa religioasă sau pentru necredinţa sa. Statul -prin instituţiile lui juridice -îl apără, conform Constituţiei şi legilor în vigoare.
29:64 d) Ius placeti, reprezintă dreptul statului de a aproba hotărârile cultice, pastorale, înainte de a fi citite în public, sau a cunoaşte publicaţiile pe care cultele doresc să le tipărească, pentru a împiedica eventualele abuzuri între adepţii diferitelor credinţe religioase, precum şi între aceştia şi cei care nu împărtăşesc o credinţă religioasă.
29:65 Conform principiilor sale, Biserica A.Z.Ş. nu solicită din partea statului ajutor material.
29:66 *
29:67 1) P.P., 308.
29:68 2) F.A., 69.
29:69 3) 6 M, 394.
29:70 4) F.A., 69.