22:1 18. Harul şi cele două legăminte
22:2 De memorizat: "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." Efeseni 2,8-9.
22:3 Introducere: Harul1) este iubirea şi mila veşnică, nemeritată a lui Dumnezeu cu care S-a întors către omenirea căzută în păcat, hotărând, pregătind şi desăvârşind prin Isus Hristos salvarea omenirii.
22:4 Legământul2) este o înţelegere intervenită între două părţi care prevede condiţiile şi îndatoririle fiecăruia ce decurg din legământ.
22:5 "Legământul lui Dumnezeu -prin amplasarea sa -este o formă mai profundă a legăturii personale decât un contract şi nu trebuie confundat cu nici o formă a înţelegerilor negociate. În legământul harului, viaţa bisericii este înrădăcinată în taina elecţiei divine a poporului ales şi arată către destinul istoriei umane în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Chiar din cauza acestei legături personale, intime cu Dumnezeu, el este un dar cu promisiune, el implică o datorie, adică participarea responsabilă în viaţa de servire a comuniunii legământului cu Dumnezeu. De aceea între începutul (creaţiunea) şi între ţinta (eschatologia) faptelor măreţe ale lui Dumnezeu, Biblia redă -generaţie după generaţie -descrierea despre Dumnezeu şi poporul Său într-o luptă dramatică. Acţiunea trece prin trei acte: 1. guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu şi rebeliunea poporului Său (Legea şi păcatul nostru); 2. judecarea noastră şi răscumpărarea prin harul lui Dumnezeu (Hristos şi noua noastră fiinţă); 3. recreerea noastră prin Spiritul lui Dumnezeu, prin revenirea noastră la responsabilitatea legământului (biserica, misiunea ei şi chemarea noastră creştină)".3)
22:6 "După cum Biblia ne prezintă două legi, una neschimbătoare şi eternă, alta provizorie şi temporară, la fel există şi două legăminte. Legământul harului a fost încheiat cu omul în Eden, -după cădere -i s-a dat făgăduinţa divină că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Legământul acesta a oferit iertarea şi harul ajutător al lui Dumnezeu tuturor oamenilor în
22:7 167
22:8 vederea ascultării lor viitoare, prin credinţa în Hristos. De asemenea, le-a promis şi viaţă veşnică, condiţionată de credincioşia faţă de Legea lui Dumnezeu. Astfel au primit patriarhii nădejdea mântuirii."4)
22:9 I. Legământul cel vechi
22:10 1. Când şi cu cine a fost încheiat vechiul legământ? Exod 19,4-8.
22:11 Notă: Biblia este alcătuită din două mari capitole: din Vechiul şi Noul Testament. Ele nu sunt opuse unul altuia, ci se completează reciproc. Vechiul legământ reprezintă alegerea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu. Noul legământ vizează alegerea bisericii noutestamentale, adică chemarea la existenţă a trupului lui Hristos.
22:12 2. Care sunt caracteristicile de bază ale vechiului legământ?
22:13 a) S-a bazat pe făgăduinţa omului: Exod 24,3.7.
22:14 b) A fost ratificat cu sângele animalelor: Exod 24,4-8; Evrei 9,19-22.
22:15 c) Legea a fost temeiul legământului: Exod 34,28; Deut. 9,9.
22:16 d) A fost condiţionat: Deut. 31,16-17.
22:17 Notă: În Vechiul Testament, corespondentul poporului ales este cuvântul "AM" în contrast
22:18 cu "GOI" ceea ce înseamnă popor păgân. Din cauza apostaziei Israelului, Dumnezeu a prezis scoaterea lui din statutul de popor ales. Profeţia cea mai semnificativă în acest sens este exprimată prin denumirile simbolice ale copiilor proorocului Osea: Iezreel (Dumnezeu împrăştie), Lo Ruchama (Neiubită) şi Lo ami (Nu-i poporul Meu), Osea 1,4-9. Decăderea poporului ales este foarte expresiv ilustrată de creşterea în gravitaţie a celor trei denumiri, el ajungând de la statutul privilegiat de "popor ales" (Am) la "situaţia punctului zero" (H.W. Wolff), de a nu mai fi poporul Lui (Lo Ruchama).
22:19 II. Legământul cel nou
22:20 1. Cine este expresia legământului veşnic al harului? Isaia42,1-7.
22:21 Notă: "Înainte de a se fi aşezat temeliile pământului, Tatăl şi Fiul Se uniseră într-un legământ pentru răscumpărarea omului, dacă el ar fi fost biruit de Satana. El dăduse mâna întrun solemn legământ că Hristos Se va face garant pentru neamul omenesc. Legământul acesta fusese împlinit în Hristos. Când strigase pe cruce: "S-a sfârşit!", El Se adresase Tatălui. Înţelegerea fusese împlinită. Acum El zise: "Tată, S-a sfârşit. Am împlinit voia Ta, o
22:22 168
22:23 Dumnezeul Meu! Am săvârşit lucrarea de răscumpărare. Dacă dreptatea Ta este satisfăcută 'vreau ca şi aceia pe care Mi i-ai dat să fie cu Mine acolo unde sunt Eu' (Ioan 19,30; 17,24)."5)
22:24 2. Cine au mai fost incluşi în acest legământ al harului? Osea 6,7; Gen. 9,12-13; 15,18.
22:25 Notă: În primul text, traducătorul n-a sesizat că aici "adam" este nume propriu (Adam) şi nu comun (om), fapt intuit de Gala Galaction în traducerea sa: "Ci ei -întocmai ca Adam au călcat legământul Meu".
22:26 3. Care sunt caracteristicile de bază ale noului legământ?
22:27 a) Se bazează pe făgăduinţe mai bune: Evrei 8,6.9.
22:28 b) A fost ratificat cu sângele lui Hristos: Luca 22,20; Evrei 7,22.
22:29 c) Legea Morală a rămas temeiul şi al acestui legământ: Evrei 8,10.
22:30 Notă: În ce constă diferenţa celor două legăminte în privinţa temeiului lor? Foarte simplu:
22:31 Vechiul Testament poate fi caracterizat prin "legea pe lespezile de piatră", iar Noul Testament prin "legea în inimă".
22:32 "Prin ascultarea Lui desăvârşită, El a făcut cu putinţă oamenilor să asculte de Legea lui Dumnezeu. Când ne supunem lui Hristos, inima noastră se uneşte cu inima Lui, voinţa noastră se cufundă în voinţa Lui, cugetele noastre sunt robite Lui; atunci noi trăim viaţa Lui. Atunci Domnul priveşte asupra noastră şi vede nu haina de frunze de smochin, ci propriul veşmânt al dreptăţii Sale, care este desăvârşita ascultare de Legea lui Dumnezeu."6)
22:33 4. Enumeră câteva din deosebirile fundamentale existente între cele două legăminte.
22:34 Vechiul legământ
22:35 1. 1. Încheiat cu poporul Israel.
22:36 2. 2. Încheiat în mod temporar.
22:37 3. 3. Ratificat cu sângele animalelor.
22:38 4. 4. Încheiat pe baza promisiunii oamenilor.
22:39 5. 5. A avut un om ca mijlocitor.
22:40 6. 6. Caracterizat prin legea de pe lespezi.
22:41 7. 7. Semnul exterior al legământului era circumciziunea.
22:42 8. 8. Conţinea prevederi temporare şi ceremoniale ce arătau spre venirea Mântuitorului.
22:43 169
22:44 Noul legământ
22:45 1. 1. Încheiat între Tatăl şi Fiul.
22:46 2. 2. Încheiat pentru veşnicii.
22:47 3. 3. Ratificat cu sângele lui Isus Hristos.
22:48 4. 4. Încheiat pe baza promisiunilor "mai bune" ale lui Dumnezeu.
22:49 5. 5. Are Mijlocitor divin.
22:50 6. 6. Caracterizat prin legea din inimă.7. Semnul exterior al legământului este botezul.
22:51 7. 8. Conţine orânduiri de aducere aminte care se referă la marele act al ispăşirii.
22:52 III. Mântuiţi prin har
22:53 1. Cum poate fi obţinută mântuirea? Efes. 2,8.9.
22:54 Notă: "Noi datorăm totul harului, harului liber, harului nemărginit. Harul a dispus -prin legământ -înfierea noastră. Harul a realizat, în Mântuitorul, răscumpărarea noastră, înnoirea noastră şi admiterea noastră la moştenirea cu Hristos. Descoperiţi acest har şi altora!"7)
22:55 2. Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu constituie un merit pentru dobândirea mântuirii? Luca 17,10.
22:56 Notă: "Condiţiile vieţii veşnice, sub har, sunt exact aceleaşi care au fost şi în Eden -neprihănire desăvârşită, armonie cu Dumnezeu, desăvârşită conformare faţă de principiile Legii Sale… Nimeni dintre noi nu poate împlini aceste cerinţe. Fiecare poruncă sau ordin dat de Dumnezeu conţine câte o făgăduinţă foarte sigură care stă la baza poruncii. Dumnezeu a luat măsuri ca noi să putem deveni asemenea Lui, şi El va împlini aceasta pentru toţi care nu interpun voinţa lor, zădărnicind astfel harul Său."8)
22:57 Monahismul medieval spera să obţină merite pentru mântuire prin ascentism. Ei căutau dreptatea divină care să le confere drepturi pentru veşnicie, recunoscându-le meritele. În concepţia lor aproape că şi Evanghelia a devenit o lege rigidă ce se rezuma la fapte meritorii. Călugărul Martin Luther se zbătea zi şi noapte să caute un Dumnezeu milostiv. Şi L-a găsit. Când harul divin i-a iluminat sufletul zbuciumat, în noua sa viziune despre legământul de har, chiar şi Legea lui Dumnezeu a devenit Evanghelie. El a înţeles că orice ar face păcătosul să răspundă dragostei pline de har a lui Dumnezeu, în nici un fel nu poate merita mântuirea.
22:58 170
22:59 Pentru că mântuirea este acordată din har acelora care au primit răscumpărarea prin Hristos şi s-au supus lucrării harului divin.
22:60 R e p e t i ţ i e
22:61 1. Ce înţelegem prin harul lui Dumnezeu?
22:62 Răspuns: Harul este iubirea şi mila veşnică, nemeritată a lui Dumnezeu cu care S-a întors către omenirea căzută în păcat, hotărând pregătirea şi desăvârşind prin Isus Hristos salvarea omenirii.
22:63 2. Ce este legământul harului?
22:64 Răspuns: Legământul harului este înţelegerea din veşnicii a Trinităţii, prin care S-au legat că, în caz de invazie a păcatului, păcătoşii să fie salvaţi prin acordarea harului mântuitor.
22:65 1. 3. Există doar un singur legământ?
22:66 Răspuns: Nu, deoarece Scriptura ne vorbeşte despre un legământ vechi şi unul nou.
22:67 2. 4. Care au fost părţile participante la încheierea vechiului legământ?
22:68 Răspuns: Vechiul legământ a fost încheiat între Dumnezeu şi poporul Israel.
22:69 3. 5. Dacă legământul nou este din veşnicii, pentru ce îi spunem, totuşi, că este "nou"?
22:70 Răspuns: Vechiul legământ a fost încheiat şi ratificat la Sinai. Noul legământ a fost încheiat în veşnicii, dar ratificat prin moartea lui Hristos, deci mai târziu decât cel de la Sinai. Vechiul legământ şi-a pierdut valabilitatea când a fost ratificat cel nou.
22:71 6. Ce loc ocupă Legea Morală în cele două legăminte?
22:72 Răspuns: Legea Morală este expresia cerinţelor divine în ambele legăminte. În vechiul legământ a fost săpată pe table, în noul legământ este săpată în inimă şi scrisă în mintea celor salvaţi.
22:73 7. Dacă mântuirea se va da prin har, ce rost mai are supunerea faţă de Legea lui Dumnezeu? Răspuns: Ascultarea de Dumnezeu este dovada primirii harului, altfel harul lui Dumnezeu ar
22:74 deveni "har ieftin", deoarece ar fi acceptat fără răspunsul credinţei. 171
22:75 8. În acest caz, ascultarea de poruncile lui Dumnezeu nu constituie, totuşi, un merit personal pentru mântuire?
22:76 Răspuns: Nu, deoarece chiar dacă am împlinit cerinţele lui Dumnezeu în mod desăvârşit, am face numai ceea ce eram datori să facem ca să nu cădem din har din cauza păcatului, care este neascultare.
22:77 Concluzii dogmatice
22:78 Legământul harului, ca o categorie teologică, apare în avanscena doctrinei creştine ori de câte ori biserica creştină se simte serios angajată în dramatica confruntare dintre Dumnezeu şi păcat. Faptul acesta este uşor de înţeles deoarece legământul poartă şi un caracter de alianţă. În astfel de situaţii -mai mult sau mai puţin cruciale -biserica redescoperă legământul harului ca expresie a alegerii ei şi îşi reasumă sarcinile ce-i revin din participarea la acest legământ.
22:79 Revelaţia se împarte în două legăminte numite testamente. Între ele nu există deosebire în esenţă, ci doar în menire şi durată. Vechiul Testament se raportează la Noul Testament, ca şi pregătirea la faptul împlinit, ca şi făgăduinţa la împlinirea ei sau ca umbra la realitate. Dar, de fapt, este vorba de un singur legământ esenţial, cel al harului, a cărui realizare cunoaşte mai multe etape intermediare în istoria salvării. Unitatea legămintelor este tot atât de perfectă cum ar fi unirea într-un bloc monolit a pozitivului şi a negativului unui basorelief. Vechiul Testament este purtătorul făgăduinţei mesianice, iar Noul Testament este vestea bună a realizării ei. Punctul culminant al Vechiului Testament este Isaia53, profeţia despre robul suferind al Domnului, dar acesta marchează punctul cel mai adânc al Evangheliei din Noul Testament (Efes. 3,18), unde a coborât Dumnezeu în harul Lui ca să ne mântuiască.
22:80 Legământul harului diferă de orice fel de contract realizat prin negociere. Dumnezeu este partea donatoare, iar omul cea primitoare. În acest legământ nu operează principiul obligativităţii şi al părtăşiei reciproce, ca în cazul "DO ut DES"-ului9) din religia păgână romană. Omul -ca parte în legământul harului -nu poate nici "răscumpăra", nici "merita" mântuirea. El este pus în situaţia de a decide dacă acceptă sau dacă refuză harul oferit de legământul veşnic al lui Dumnezeu.
22:81 Adventiştii de Ziua a Şaptea cred că acceptarea harului divin este un act voluntar al creaţiei, iar dovada -sau mai degrabă roadele -acceptării harului se manifestă în credinţa cu care îl 172
22:82 primim pe Isus Hristos ca Mântuitor personal şi în răspunsul credinţei, adică în presupunerea izvorâtă din dragoste faţă de voinţa lui Dumnezeu. Totodată ei cred că nici credinţa, nici supunerea nu sunt meritorii.
22:83 Concluzii etice
22:84 Mântuirea prin har ridică, inevitabil, problema raportului dintre credinţă şi fapte. Credinţa este o categorie teologică din domeniul dogmatic, iar faptele aparţin de domeniul etic. În Noul Testament, apostolul Pavel este reprezentantul credinţei, am putea să spunem că el este dogmaticianul noului legământ, iar apostolul Iacov, ca propovăduitor al faptelor, este eticianul acestuia. Dar ei nu se contrazic, cum greşit susţin unii teologi, ci se completează reciproc, deoarece vorbesc despre două aspecte diferite ale vieţii creştine. Iacov scrie despre credinţa moartă (cea care nu are fapte), iar Pavel vorbeşte despre faptele moarte (cele care nu izvorăsc din credinţă). După cum am văzut, ambele, împreună, dovedesc acceptarea harului mântuitor.
22:85 Legământul harului ridică problema acceptării omului în legământul divin. În Vechiul Testament circumciziunea însemna intrarea practică în legământul cu Dumnezeu. În Noul Testament i-a luat locul botezul sau cufundarea, ca un act care exprimă în mod public hotărârea acceptării harului divin. Prin participarea la Cina Domnului, credinciosul reânnoieşte regulat legământul încheiat, căci fiecare participare a credinţei este egală cu asigurarea prezenţei lui în legământul harului.
22:86 S-a spus că dovada acceptării harului este credinţa şi supunerea. În sens etic, credinţa exprimă admiterea suveranităţii lui Dumnezeu, iar supunerea dovedeşte admiterea legislaţiei divine.
22:87 Note suplimentare teologice
22:88 Teologia federală: Încă din secolul V Aureliu Augustin în monumentala sa lucrare "De civitate Dei" a iniţiat o teologie care interpretează viaţa creştină în "legământul harului". Ideea a fost reexaminată de reformatorul elveţian Ioan Calvin, într-o altă operă monumentală, Institutio Religionis Christianae" (1536), care a influenţat în acest sens. -Catehismul din Heidelberg (1536) şi Confesiunea din Westminster (1647).
22:89 Cel mai mare reprezentant al teologiei federale a fost Johann Koch, pe numele lui latinesc Cocceius (1603-1669), a cărui lucrare "Sumarul doctrinei despre legământul şi testamentul lui 173
22:90 Dumnezeu" (1648) a însemnat prima şi serioasa încercare de a reda unitatea istoriei sacre în viziunea legământului harului. Cocceius deosebeşte trei legăminte: 1. Legământul operator (foedus operus) înainte de căderea în păcat; 2. legământul harului (foedus gratiae) de la căderea în păcat şi până la revenirea în glorie a lui Isus Hristos; 3. legământul gloriei (foedus gloriae) din veşnicii. Legământul harului -în concepţia lui Cocceius -se împarte, de asemenea, în trei dispensaţiuni: a) Ante legem -înainte de Lege, de la căderea în păcat până la darea legii de la Sinai; b) Sub lege -sub Lege, de la Moise până la Hristos; c) Post legem -după Lege, de la prima venire până la a doua venire a lui Hristos. Cocceius a fost caracterizat ca având un caracter amabil şi conciliator în timpul disputelor teologice pe care le-a purtat cu marele lui oponent, Gisbert Voetius (1588-1676). Disputa lor a culminat în vestita controversă despre Sabat (1655). În interpretarea sa alegorică, Cocceius a văzut în porunca Sabatului antitipul lui "foedus gloriae", susţinând că păzirea poruncii a patra, în sens vechitestamental, prezintă pericolul căderii în autoândreptăţire şi ar constitui o faptă moartă. Teologii calvinismului scolastic l-au repudiat pe Cocceius şi l-au considerat ca eretic.10) Dar fapt semnificativ, astăzi teologia reformată (în problema aceasta) mai degrabă poate fi considerată cocceianistă, decât voetianistă.
22:91 *
22:92 1) Har: chesed (ebr.), charis (gr.) = har, bunăvoinţă, amabilitate, dar nemeritat, favoare, avantajare, atenţie miloasă, favoare divină, stare favorizată, recunoştinţă, stare de mulţumire, grijă pioasă.
22:93 2) Legământ: börit (ebr.), diathéké (gr.) = testament, legământ, convenţie, contract, înţelegere, dispoziţie. În Vechiul Testament "börit" se repetă de 287 ori (cel mai frecvent în Geneza 27x, Deuteronom 27x şi Ieremia 24x); în Noul Testament "diathékŕ" apare de 33 ori.
22:94 3) Allen O. Miller în: Malvin Halverson-Arthur Cohen, A. Handboock of Christian Theology, London-Glasgow, 1960, 69.
22:95 4) E.G. White, P.P., 370.
22:96 5) E.G. White, H.L.L., 611.
22:97 6) E.G. White, P.H., 284,285.
22:98 7) E.G. White, 6 M., 268.
22:99 8) E.G. White, C.M.F., 116.
22:100 9) "Adă şi ia!" -vrând să exprime că dacă omul şi-a îndeplinit obligaţia sa cultică, şi-a prezentat jertfa, atunci zeitatea este datoare să răspundă prin împlinirea dorinţei "partenerului" uman.
22:101 10) A.H. Newman, op. cit., II, 576.