22:79 Revelaţia se împarte în două legăminte numite testamente. Între ele nu există deosebire în esenţă, ci doar în menire şi durată. Vechiul Testament se raportează la Noul Testament, ca şi pregătirea la faptul împlinit, ca şi făgăduinţa la împlinirea ei sau ca umbra la realitate. Dar, de fapt, este vorba de un singur legământ esenţial, cel al harului, a cărui realizare cunoaşte mai multe etape intermediare în istoria salvării. Unitatea legămintelor este tot atât de perfectă cum ar fi unirea într-un bloc monolit a pozitivului şi a negativului unui basorelief. Vechiul Testament este purtătorul făgăduinţei mesianice, iar Noul Testament este vestea bună a realizării ei. Punctul culminant al Vechiului Testament este Isaia53, profeţia despre robul suferind al Domnului, dar acesta marchează punctul cel mai adânc al Evangheliei din Noul Testament (Efes. 3,18), unde a coborât Dumnezeu în harul Lui ca să ne mântuiască.