1:1 Pavel, rob al lui Dumnezeu, şi apostol al lui Isus Hristos, potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia,
Pavel. Vezi Romani 1:1.
Vezi harta cu evenimentele care au condus la scrierea epistolei lui Pavel către Tit
Rob. [,,Slujitor”LKV]. Sau ,,slujitor rob”. Deşi introducerile epistolelor lui Pavel au în general un tipar asemănător, salutul de aici este unic. De obicei Pavel se numeşte pe sine ,,rob al lui Hristos” (vezi Romani 1:1; Filipeni 1:1).
Apostol. Vezi Romani 1:1; 1 Timotei 1:1. Deşi rob al lui Dumnezeu, fără proprietate sau independenţă, Pavel era un ambasador pentru Împăratul împăraţilor, cu tot prestigiul şi cu toate privilegiile acestei poziţii.
Isus Hristos. În ce priveşte însemnătatea numelor Isus şi Hristos vezi Matei 1:1. Pentru Pavel, Isus Hristos este Dumnezeu şi posedă atributele lui Dumnezeu (vezi Coloseni 2:9; 1 Timotei 1:1; 2 Timotei 4:1). Autoritatea lui Isus Hristos, care l-a însărcinat personal pe Pavel să fie apostol (vezi Coloseni 1:11, 12), este autoritatea supremă a Dumnezeului veşnic. Însărcinarea lui Pavel ca ambasador vine de la Cel Prea Înalt; acreditarea i-a fost dată pe drumul spre Damasc (Faptele Apostolilor 9:15; 22:14, 15; 26:16, 17; Coloseni 1:1).
Lungimea salutului său e neobişnuită, dar semnificativă. Deoarece Tit lucra într-un câmp nou şi dificil autoritatea lui putea fi deseori pusă la îndoială. Pentru a evita orice neînţelegere, Pavel face o afirmaţie clară cu privire la împuternicirea sa divină şi la valabilitatea însărcinării lui Tit, în felul acesta alungând aproape definitiv orice îndoială posibilă cu privire la autoritatea lui Tit.
Creta erau un câmp nou şi dificil. Se pare că Pavel lucrase acolo numai un scurt timp, iar grabnica lui plecare se poate să fi fost cauzată de vreo neînţelegere oarecare. În consecinţă, era de
o mare importanţă o înţelegere corespunzătoare a poziţiei şi a autorităţii lui Tit şi a lui Pavel, sub a cărui direcţie lucra Tit. Prin introducere Pavel îşi arată autoritatea. Dacă cineva îl respinge pe Tit şi sfatul lui, atunci el respinge poziţia clar definită şi autoritatea lui Pavel. Respectul pe care cretanii îl aveau pentru Pavel trebuia acordat reprezentantului personal al acestuia.
Potrivit cu credinţa. Comentatorii nu au ajuns la un acord cu privire la expresia aceasta; dacă ea exprimă scopul apostoliei lui Pavel, norma pe temeiul căreia fusese el ales, adică în conformitate cu credinţa, descoperirea creştină a adevărului, sau dacă predicarea lui era în acord cu această descoperire a adevărului sau cu doctrina creştină.
Dacă exprimă ţinta ostenelilor lui Pavel, înseamnă că el se consideră un instrument în planul lui Dumnezeu pentru a aduce credinţa în inima bărbaţilor şi a femeilor. În felul acesta ideea ar putea fi exprimată astfel: scopul apostoliei mele este de a-i aduce pe cei aleşi de Dumnezeu la credinţa salvatoare.
Scopul introducerii lui Pavel este de a câştiga, atât pentru sine cât şi pentru Tit, deplina aprobare şi încredere a creştinilor cretani. În acord cu aceasta, poate că aici Pavel accentuează faptul că această scrisoare şi întreaga lucrare a lui Tit sunt în acord deplin cu credinţa creştină, aşa cum cretanii o înţeleseseră deja. Misiunea lui Tit, ca reprezentant al lui Pavel, era în conformitate cu voia lui Hristos şi cu adevărul care deja le fusese descoperit acestor creştini.
Aleşilor. Gr. eklektoi, ,,[cei] aleşi” (vezi Romani 8:33). S-ar putea ca Pavel să compare aici biserica creştină cu vechiul Israel, care fusese ales de Dumnezeu să ducă lumii solia mântuirii (vezi Isaia 43:20; 45:4; 65:9). În ce priveşte rolul lui Israel ca popor ,,ales” de Dumnezeu vezi Vol. IV, pp. 25–38. Responsabilităţile pe care le avusese cândva poporul Israel aparţineau acum bisericii creştine (vezi 1 Petru 2:9, 10).
Cunoştinţa. [,,Recunoaşterea”, KJV]. Gr. epignosis (vezi Efeseni 1:17). Pavel se referă nu doar la o înţelegere intelectuală, ci şi la o cunoaştere experimentală a adevărului Evangheliei. Prin această cunoaştere credinţa este zidită şi întărită. Compară cu 1 Timotei 2:4; 2 Timotei 2:25; 3:7; Evrei 10:26).
Evlavia. ,,Credinţa” (sau învăţătura) creştină trebuia să producă vieţi evlavioase, nu numai teorii noi (vezi 1 Timotei 2:2; 4:7, 8; 6:3, 5, 6; 2 Timotei 3:5; 2 Petru 1:3).