8:20 Căci firea a fost supusă deşertăciunii nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o cu nădejdea însă,
Firea. [,,Creatura”, KJV]. Sau ,,creaţiunea”, ca în vers. 19.
A fost supusă. Timpul verbului în greceşte arată că evenimentul a avut loc la un anumit timp. Aceasta ar fi la căderea lui Adam şi a Evei. Păcatul omului a produs consecinţe care au cuprins întreaga lume din jurul lui. Când omul, centrul creaţiunii, a fost abătut din drumul lui adevărat întreaga sferă al cărei centru era el a fost afectată şi a ajuns sub sentinţa divină (Gen. 3,17-19).
Deşertăciunii. Gr. matoiotes. Cuvântul acesta exprimă lipsă de scop, dezamăgire, ceea ce înşală aşteptările. Singurele alte apariţii al lui matoiotes în NT sunt Ef. 4,17; 2 Petru 2,18. comparaţi verbul înrudit matoioo, ,,a deveni zadarnic” (Rom. 1,21) şi adjectivul înrudit matoios, ,,deşert” (1 Cor. 3,20; 1 Petru 1,18). Cartea Eclesiastul este un comentariu asupra ,,deşertăciunii” (vezi Ecl. 1,2 etc.). Deşi la început, Dumnezeu a creat totul ,,foarte bun” (Gen. 1,31) vedem acum pretutindeni semnele putrezirii şi morţii, furia stihiilor şi instinctelor distrugătoare ale fiarelor sunt dovada deşertăciunii şi lipsei de scop la care a fost supună creaţiunea. Şi tot ce e nedesăvârşit, decăzut, stricat şi rău e umbra pe care Adam a aruncat-o prin păcatul său, asupra descendenţei sale, asupra stihiilor, asupra animalelor, plantelor şi asupra stăpânirii sale.
Nu de voie. Sau ,,nu din voia lui”, ,,din alegerea sa”. Adam e cel care a avut să aleagă între slujirea lui Dumnezeu şi aceea a deşertăciunii şi din cauza deciziei lui rebele, omenirea şi lumea naturii au fost supuse împreună deşertăciunii. Urmaşii lui nu au avut nici o alegere în chestiunea aceasta. Natura însăşi e fără vină. Totuşi, Dumnezeu a prevăzut o cale de scăpare (vezi Ezechiel 18,2).
Din pricina. Propoziţia zice literal ,,din cauza celui care a pus-o”. Unii s-au referit la omenire ca un tot sau la Adam în particular, în timp ce alţii se referă la Dumnezeu. Cea din urmă este poate interpretarea cea mai simplă în ce priveşte motivul pentru care a fost îngăduit blestemul vezi Ezechiel 18,2; vezi GC 497-499.
Cu nădejdea. [,,În nădejdea”, KJV]. Mulţi comentatori şi multe versiuni transferă aceste cuvinte la începutul vers. 21 şi traduc ,,în nădejdea că făptura…” Oricare ar fi legătura făcută, înţelesul e clar că supunerea la deşertăciune nu era sfârşitul scopului lui Dumnezeu. Făptura a fost supusă în nădejdea de a ajunge la ţinta către care Dumnezeu lucra când o supunea în felul acesta (vezi mai sus la ,,din pricina”). Lumea naturii a fost făcută pentru om şi în starea ei naturală era adaptată să servească la bucurie şi fericirea bărbaţilor şi femeilor fără păcat. Dar când omul a căzut şi natura s-a schimbat a fost adaptată pentru a face faţă la starea schimbată a omului şi pentru a servi planului răscumpărării. Paradisul a fost pierdut şi sub blestemul păcatului întreaga natură a mărturisit omului despre caracterul şi rezultatele rebeliunii faţă de Dumnezeu. Dar, ,,deşertăciunea” naturii a devenit un îndemn la exercitarea puterilor morale şi fizice ale omului. Viaţa de muncă şi de grijă care de aici înainte urma să fie experienţa lui zilnică a fost rânduită din iubire. Era o disciplină devenită necesară datorită păcatului lui (vezi PP 59, 60). În plus, istoria teribilului experiment al rebeliunii urma să servească drept avertisment faţă de o abatere viitoare (vezi GC 499).