8:15 Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: Ava! adică: Tată!
Voi n-aţi primit. Dau ,,într-adevăr n-aţi primit”. Versiunea greacă poate fi înţeleasă ca referindu-se în deosebi la începutul vieţii creştine, când credinciosul e împăcat, îndreptăţit şi renăscut. La data aceea, Dumnezeu trimite Duhul Său în inimă (Gal. 4,5.6).
Un duh de robie. [,,Duhul robiei”., KJV]. Este evident că Pavel nu se referă nici la duhul omului şi nici la Duhul divin. El foloseşte acest termen: ,,duh” pentru a exprima o stare sufletească,
o deprindere, sau stare de sentiment. De unde, expresia poate fi tradusă ,,o conştienţă a sclaviei”, ,,un simţ al servituţii”, ,,un duh de rob”. Comparaţi ,,un duh de gelozie” (Num. 5,14.30), ,,duh de mâhnire” (Isaia 61,3), ,,duh de curvie” (Osea 4,12), ,,duh de neputinţă” (Luca 13,11), ,,duh de smerenie” (1 Cor. 4,21), ,,duh de frică” (2 Tim. 1,7), ,,duhul rătăcirii” (1 Ioan 4,6).
Robia sau sclavia, care în toată această epistolă e contrastată cu libertatea copiilor lui Dumnezeu e robia păcatului (Rom. 6,6.16.17.20; 7,25) şi a morţii ca consecinţă a păcatului (cap. 5,21).
Ca să mai aveţi frică. Aceasta implică o cădere din nou într-o stare de frică în care creştinul a trăit mai înainte de a deveni credincios. Persoana care este încă sub lege şi în robie faţă de păcat (cap. 6,14) e obsedată de prevestiri rele sub un simţ de păcat neiertat (vezi Rom. 1,32; Evrei 2,14.15). Când Duhul Sfânt e primit, această stare nenorocită încetează. Duhul aduce viaţă şi iubire şi eliberare de teamă (1 Ioan 4,18) cu asigurarea că în loc de a fi sclavi suntem fii şi moştenitori.
Înfiere. Gr. huiothesia, literal ,,aşezare ca fiu”. E o oarecare diferenţă de opinie cu privire la faptul dacă expresia ,,duhul înfierii” e o referire la Duhul Sfânt ca producând starea de înfiere, sau la duhul care este caracteristic celor care sunt admişi în legătura de fiu. Comparaţi expresia ,,duh de robie”. Dacă Pavel vorbeşte aici despre conştienţa sau simţul adoptării, ,,duh” ar trebui să fie scris fără majusculă, care este cazul într-un număr de versiuni. Duhul Sfânt este natural, Cel care realizează această conştienţă de stare de fiu. Conştienţa de adoptare aduce sentimentul de afecţiune, iubire şi încredere aşa cum copiii au faţă de părinţii lor, nu duhul servil, plin de teamă al sclavilor faţă de stăpânii lor.
Pare că iudeii nu aveau practica adoptării dar nu era ceva neobişnuit printre greci şi romani. Folosirea de către Pavel a acestui termen ar fi deci clar înţeles pentru cititorii săi din Roma. El foloseşte această expresie în altă parte în epistolele sale pentru a descrie adoptarea tipică a naţiunii iudaice (cap. 9,4) actuala adoptare a credincioşilor între iudei şi neamuri ca copiii ai lui Dumnezeu (Gal. 4,5; Ef. 1,5) şi adoptarea perfectată a credincioşilor în starea viitoare de slavă (Rom. 8,23).
Adoptarea e luarea şi tratarea unui străin ca pe propriul său copil, şi Pavel aplică termenul la creştini, deoarece Dumnezeu îi tratează ca pe propriii Săi copii, deşi de la natură ei erau străini şi vrăjmaşi (Rom. 5,10; Col. 1,21). Aceasta implică faptul că întrucât noi de la natură nu aveam nici o pretenţie la Dumnezeu, actul Său de adoptare a noastră este un act de pură iubire suverană (Ioan 3,16). Ea lasă de asemenea să se înţeleagă faptul că, în calitate de fii adoptivi, suntem acum sub grija şi protecţia Sa şi că, în iubire recunoscătoare, ar trebui să dăm pe faţă un duh de copii ascultându-L cu voie bună în toate lucrurile (vezi Rom. 8,12).
Care ne face să strigăm. [,,Prin care strigăm”, KJV]. Literal, ,,în care strigăm”. Ea poate fi tradusă şi ,,când strigăm”, în care caz cuvintele ar trebui să fie legate cu versetul următor, aşa cum sunt în unele versiuni (vezi RVS). Dacă e urmată de cealaltă legătură, Pavel spune că strigătul e pornit din conştienţa adoptării ca fii ai lui Dumnezeu. Cuvântul tradus ,,strigăm” de obicei înseamnă un strigăt puternic care exprimă o emoţie adâncă.
Ava, adică Tată. Primul cuvânt este o transliterare din aramaică, limba în general vorbită de iudeii in Palestina. Al doilea e tradus din greacă, o limbă la fel înţeleasă de mulţi iudei palestinieni. Redarea cuvântului ,,tată” mai întâi din aramaică, şi apoi din greacă, reflectă caracterul bilingv al oamenilor la care venise creştinismul. Dar pare să nu fie explicaţia precisă cu privire la motivul repetiţiei. Ea apare o dată în Marcu (cap. 14,36) şi Pavel o mai foloseşte o dată în Gal. 4,6. Unii au sugerat că expresia greacă a fost adăugată de Pavel şi de Marcu numai pentru a explica termenul aramaic cititorilor lor de limbă greacă. Totuşi alţi comentatori atrag atenţia la faptul că toate trei pasajele unde apare repetiţia aceasta sunt puternic emoţionale şi că deci repetarea poate arăta intensitatea sentimentului.