7:8 Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort.
Păcatul. Pavel personifică păcatul ca principiu şi putere vrăjmaşă legii lui Dumnezeu (vezi cap. 5,12). Păcatul este arătat în NT ca un vrăjmaş care caută pururi să aducă prăpădul asupra noastră şi foloseşte fiecare ocazie pentru a-l realiza. El e descris ca înconjurându-ne şi asaltându-ne (Evrei 12,1), aducându-ne la robie (Rom. 6,12), ademenindu-ne şi în felul acesta lucrând moartea noastră (Iacov 1,14.15). În alte cuvinte, păcatul e reprezentat ca făcând tot ce Satana, arhivrăjmaşul omenirii, încearcă să săvârşească ispitindu-ne să săvârşim păcat. Cu privire la felul în care Satana foloseşte legea ca prilej de ademenire şi ispitire a omenirii la neascultare, aşa ca oamenii să poată prin aceasta să fie supuşi osândirii şi morţii, vezi Rom. 7,11.
Prilejul. Gr. apharme, ,,oportunitate”, ,,aţâţare”. Cuvântul e folosit numai de Pavel în NT (Rom. 7,11; 2 Cor. 5,12; 11,12; Gal. 5,13; 1 Tim. 5,14). Poruncă. Un singur precept, în cazul acesta porunca a zecea în contrast cu legea care se referă la întregul cod. Expresia ,,prin poruncă” poate fi legată cu ,,luând prilej” însemnând că păcatul s-a folosit de
poruncă (ca în KJV). Sau poate fi legată cu ,,a făcut să se nască în mine[a lucrat în mine], însemnând că păcatul a lucrat în mine cu ajutorul poruncii. A doua poate fi comparată cu ,,mi-a dat moartea printr-un lucru bun” [lucrând moartea în mine prin ceea ce era bun] (vers. 13). În fiecare caz, înţelesul este în mare parte acelaşi.
A făcut să se nască. [,,A lucrat în mine”, KJV]. Gr. katergazomai, ,,a lucra până la sfârşit”, ,,a săvârşi” (vezi şi Rom. 2,9; 1 Cor. 5,3; 2 Cor. 7,10). Acest cuvânt este folosit cu privire la săvârşirea şi a binelui şi a răului (vezi Rom. 7,15.17,18.20).
Pofte. [,,poftă” Nitz.]. Gr. epithumia, tradus ,,poftă” în vers. 7 (vezi comentariul acolo). Pavel spune că porunca de a nu pofti l-a făcut să poftească cu atât mai mult. Aceasta este reacţia inimii nerenăscute la voia exprimată a lui Dumnezeu. Faptul că ceva a fost interzis adesea pare să facă să apară cu atât mai de dorit şi provoacă pasiuni ale unei inimi rebele (vezi Prov. 9,17).
Un păcătos pare să se arate adesea calm şi liniştit, în pace cu sine şi cu lumea, dar când Legea lui Dumnezeu este expusă conştiinţei lui, el nu rareori ajunge să se irite şi chiar să se înfurie. El îi dispreţuieşte autoritatea, dar conştiinţa sa îi spune că are neprihănire. El încearcă să o lepede de la sine, dar tremură din cauza puterii ei. Şi pentru ca să arate independenţa sa şi hotărârea sa de a păcătui, se afundă în nelegiuire şi devine un păcătos mai nelegiuit şi mai refractar. Aceasta devine
o luptă pentru biruinţă şi în controversă cu Dumnezeu, se hotărăşte să nu fie biruit. În acord cu aceasta se întâmplă adesea ca un om să fie mai lumesc, mai hulitor, şi mai disperat când e sub convingerea păcatului decât dacă neprihănirea-ar fi. Aşa că uneori poate fi o indicaţie clară că un om e sub o astfel de convingere când devine deosebit de violent şi abuziv în opoziţia lui faţă de Dumnezeu.
Comparaţi propria experienţă anterioară a lui Pavel când se împotrivea voiei lui Dumnezeu. După uciderea ca martir a lui Ştefan era înfuriat de convingerea lăuntrică asupra faptului că Ştefan avea neprihănire şi pentru a înăbuşi convingerea în creştere, el s-a cufundat cu zel frenetic într-o campanie de persecuţie, teroare, şi ucidere (vezi DA 112, 113). El a căutat ,,să arunce cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş” al convingerii şi al unei conştiinţe luminate (Fapte 24,14). Prejudecata sa şi mândria sa de popularitate l-au făcut să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu până când a devenit un instrument în mâinile lui Satana (vezi AA 101, 102). În felul acesta, descoperirea voinţei lui Dumnezeu a aţâţat firea păcătoasă a lui Pavel la un păcat şi mai mare, până când în cele din urmă a fost adus acolo că a fost dispus să-şi recunoască păcătoşenia şi nevoia sa de un Mântuitor. (Fapte 9,6; vezi AA 119).
Experienţa lui Pavel e o ilustraţie clară cu privire la faptul că legea nu e în stare să desfiinţeze răzvrătirea şi păcatul, efectul ei poate fi chiar contrariul. Numai când Pavel a ajuns faţă în faţă cu Hristos a găsit el eliberare de puterea şi condamnarea păcatului.
Fără lege. Literal, ,,fără lege”, ,,afară de lege” (vezi cap. 2,12).
Păcatul este mort. [Păcatul era mort, KJV]. Verbul adăugat ar trebui să fie ,,este” mai de grabă decât ,,era”, întrucât probabil Pavel exprimă un principiu general. El a lăsat deja să se înţeleagă ideea că păcatul este ,,mort” fără lege (cap. 4,15; 5,13). Prin ,,mort” el evident nu înţelege neexistent, ci inactiv, fără viaţă. Comparaţi ,,credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2,26). Păcatul a domnit totdeauna de la abaterea lui Adam (Rom. 5,12.21), dar violenţa şi puterea completă a păcatului e dată pe faţă numai când intră legea cu restricţiile şi prohibiţiile ei. Apoi păcatul e arătat că e rebeliune contra voinţei lui Dumnezeu, şi natura omenească e aţâţată la împotrivire şi activitate păcătoasă.