6:1 Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?
Ce vom zice dar? În ce priveşte folosirea acestei propoziţii, vezi cap. 4,1. În capitolul anterior Pavel vorbise despre degenerarea universală a omului, rezultând din căderea omului. Dar el asigurase pe credincios că, în ciuda tendinţelor spre rău ale omului moştenire sau cultivate, harul lui Dumnezeu e mai mult decât îndestulător pentru a-l salva din păcatul său, pentru a schimba păcătoşenia în neprihănire şi moartea în viaţă veşnică. Cu cât păcatul s-a înmulţit mai mult, cu atât s-a înmulţit şi harul lui Dumnezeu. Vrea aceasta să zică, întreabă Pavel, că şi oamenii pot să meargă înainte în păcătuire, aşa ca harul să se înmulţească şi mai mult?
Să păcătuim mereu? [,,Să continuăm în?”, KJV; ,,să rămânem în păcat?” Nitz.]. Gr. epimeno, însemnând în primul rând ,,a rămâne”, ,,a stărui la”, ,,a stărui cu” (vezi 1 Cor. 16,8; Fil. 1,24). De asemenea, înseamnă ,,a stărui” (vezi Rom. 11,23; Col. 1,23). Întrebarea este: ,,Să stăruim noi în a păcătui?”
Pavel deja făcuse aluzie la faptul că doctrina îndreptăţirii prin credinţă fără de fapte ale legii era greşit răstălmăcită de către vrăjmaşi ca o încurajare de a face răul pentru ca să vină binele (vezi Rom. 3,8). Mai era o primejdie că până şi credincioşii să abuzeze de proaspăt găsita lor libertate (Gal. 5,13). De aceea, întrucât o astfel de greşită înţelegere a neprihănirii prin credinţă cuprinde un eşec atât de deplin în a înţelege scopul lui Dumnezeu în planul Său pentru refacerea omului, Pavel explică cu grijă şi vigoare experienţa care trebuie să vină după o adevărată experienţă a îndreptăţirii şi anume sfinţirea.