5:2 Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.
Lui Îi datorăm. [,,Prin care” KJV; Nitz.] sau ,,prin care”.
Prin credinţă. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 19) cu privire la omiterea sau reţinerea acestei expresii. Totuşi, dacă Pavel a menţionat credinţa în acest verset sau nu, este evident că noi putem avea acces la har numai prin credinţă în Acela prin care harul a făcut disponibil.
Am. [,,avem” KJV]. Literal, ,,am avut”. Versiunea greacă arată nu numai căpătarea iertării la privilegiu, ci stăpânirea dăinuitoare a lui. Noi am avut intrarea aceasta chiar de când am devenit creştini, şi încă îl mai avem atâta timp cât rămânem creştini.
Intrat. [,,Intrare”, KJV]. gr. Prosagoge. Cuvântul acesta e folosit numai de Pavel în NT şi apare numai aici şi în Ef. 2,18; 3,12. S-ar putea să fie înţeles aici în sensul de introducere, nu fapta noastră de a veni la Dumnezeu, ci fapta lui Hristos de a ne aduce la El. Aceeaşi idee este la fel exprimată în 1 Petru 3,18: ,,Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit pentru cei nelegiuiţi ca să ne aducă (prosagoge) la Dumnezeu”. Ideea sugerată este aceea a unei camere de audienţă a unui împărat, în care supuşii nu pot să intre singuri, ci trebuie să fie introduşi de cineva cu autoritate. În cazul acesta, Isus este acela care ne introduce. Nu putem intra de la noi înşine în camera de audienţă a lui Dumnezeu, deoarece păcatele noastre vin între noi şi Dumnezeu şi ne-au despărţit de El (Is. 59,2). Dar Hristos, în virtutea sacrificiului Lui, poate să ne aducă înapoi la Dumnezeu şi să ne introducă în stare de har şi de favoare în care ne găsim acum (vezi Evrei 10,19).
Prin Hristos facem cea dintâi apropiere de Dumnezeu, şi prin Hristos ne e păstrat privilegiul mai departe. Şi această intrare la Dumnezeu, această introducere în prezenţa divină urmează să fie considerată ca un privilegiu dăinuitor. Noi nu suntem aduşi înaintea lui Dumnezeu cu scopul de a avea o întrevedere, ci pentru a rămâne cu El.
Această stare de har. Adică stare de a fi împăcaţi cu Dumnezeu şi a fi primiţi de El (vezi cap. 3,24). În care suntem. [,,În care suntem” KJV; Nitz.]. Comparaţia 1 Petru 5,12. starea de îndreptăţire e o stare de siguranţă şi de încredere.
Ne bucurăm. Gr. kauchaoamai, tradus ,,lauzi” (cap. 2,17) ,,bucurăm” [,,slăvim”] (cap. 5,3). În contrast cu orice fală mincinoasă, credinciosul se laudă în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Iudeii se făleau cu propriile lor realizări (cap. 2,17). Creştinul se bucură de ceea ce face Dumnezeu. Adevărata credinţă e adesea descrisă în Biblie ca producând o astfel de bucurie şi satisfacţie (Is. 12,3; 52,9; 61,3.7; 65,14.18; Ioan 16,22.24; Fapte 13,52; Rom. 14,17; Gal. 5,22; 1 Petru 1,8).
Versiunea greacă poate fi tradusă sau ,,ne bucurăm” sau ,,să ne bucurăm”. Compară ,,avem” sau ,,să avem” (Vezi Rom. 5,1). Adică după cum în vers. 1 ,,să avem” înseamnă ,,să stăruim de a avea”, tot aşa aici ,,să ne bucurăm” ar însemna ,,să stăruim în a ne bucura”. În acord cu aceste exprimări, Pavel îndeamnă pe credincioşi îndreptăţiţi să stăruie în a se bucura de pace cu Dumnezeu şi de a stărui în a se bucura în nădejdea slavei lui Dumnezeu.
Vesela şi triumfătoarea încredere a credinţei lui Pavel, stă în contrast cu doctrina acelora care cred că ,,credinţa” în chip necesar implică faptul că cineva trebuie să fie pururi într-o stare de nelinişte şi incertitudine nădăjduitoare cu privire la îndreptăţire. Dumnezeu doreşte ca noi să cunoaştem dacă am fost primiţi, aşa ca să putem avea în realitate pacea care vine dintr-o astfel de apartenenţă (vers. 1; cap. 8,1). Ioan, de asemenea, spune că noi putem cunoaşte că am trecut de la moarte la viaţă (1 Ioan 3,14). Credinţa nu înseamnă doar a crede că Dumnezeu poate să ne ierte şi să ne refacă. Credinţa creştină înseamnă a crede că Dumnezeu prin Hristos ne-a iertat şi a creat o inimă nouă înăuntrul nostru.
Aceasta, natural, nu înseamnă că o dată ce am fost îndreptăţiţi, mântuirea noastră viitoare e prin această garanţie şi nu mai e nevoie de a stărui în experienţa credinţei şi ascultării. O deosebire importantă trebuie să fie făcută între asigurarea unei stări prezente de har şi siguranţa răscumpărării viitoare (vezi COL 155). Cea dintâi este implicată în înţelesul adevăratei credinţe, primirea personală a lui Hristos şi a tuturor binefacerilor Sale. Ultima e o chestiune de nădejde şi trebuie să fie însoţită de o stăruitoare veghere. Chiar dacă avem bucuria şi pacea îndreptăţirii, trebuie să căutăm să ne întărim chemarea şi alegerea (2 Petru 1,10). Posibilitatea de a da greş era un puternic stimulent la credincioşie şi sfinţenie chiar în viaţa apostolului Pavel însuşi. El exercită o strictă stăpânire de sine, ca nu cumva, după ce predicase altora, el însuşi să fie lepădat (1 Cor. 9,27). În felul acesta, fiecare creştin care acum ar sta în har şi s-ar bucura în nădejdea slavei lui Dumnezeu ar trebui la fel să ia seama ca nu cumva să cadă (1 Cor. 10,12).
În nădejdea. Sau ,,pe temeiul nădejdii”.
Slavei lui Dumnezeu. Vezi cap. 3,23.