5:1 Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.
Deci [,,De aceea” KJV]. Adică, având în vedere afirmaţia din versetul precedent şi a întregii argumentări şi a tuturor dovezilor din cap. 1 – 4, Pavel a arătat lămurit că toţi oamenii, iudei şi neamuri la fel, sunt păcătoşi sub condamnare şi având nevoie de neprihănire. El a dovedit că această nevoie de neprihănire nu poate fi satisfăcută legalist prin fapte de ascultare (cap. 3,20). Dar, aşa cum s-a descoperit în vestea cea bună a Evangheliei, Dumnezeu a făcut ce era necesar pentru a satisface nevoia omului. Dumnezeu oferă oricui, ca un dar fără plată al harului Lui deplină iertare şi împăcare prin credinţa în Isus Hristos, care a trăit, a murit, a înviat iarăşi pentru răscumpărare şi refacerea omului căzut. După ce a făcut aceasta, a stabilit doctrina neprihănirii prin credinţă ca singura cale pe care iudei şi neamuri împreună pot, ca şi Avraam, să capete neprihănirea, Pavel caută acum să aplice unele din foloasele celor care s-au împărtăşit de această experienţă mântuitoare.
Suntem socotiţi neprihăniţi. [,,Fiind îndreptăţiţi” KJV, ,,îndreptăţiţi fiind noi” Nitz]. Sau ,,întrucât am fost îndreptăţiţi”. Vezi cap. 3,20.28:4,8.25.
Avem pace. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi exprimarea ,,să avem pace”. Numai dovezile din manuscrise favorizează această din urmă exprimare. Totuşi, mulţi comentatori şi traducători au obiecţii, pe temeiul că exprimarea nu se încadrează în context. Ei susţin că nu e probabil ca Pavel să îndemne pe cei care au fost îndreptăţiţi să caute să aibă pace. Ei cred că el asigură pe credincioşi că ei deja posedă pace ca rezultat la îndreptăţirii lor.
Totuşi, este o cale de a traduce expresia aceasta, traducere care face cu putinţă să se accepte exprimarea favorizată de manuscrise şi totuşi să se dea o interpretare corespunzătoare contextului. Forma verbului tradus ,,să avem” permite traducerea ,,să stăruim de a avea pace”, însemnând ,,să ne bucurăm de pacea pe care o avem”, sau ,,să ne bucurăm de pace”. Dacă Pavel ar fi vrut să zică ,,să căpătăm pace”, verbul grecesc ar fi fost diferit. Apare în forma aceasta diferită în Mat. 21,38 şi e tradus ,,să punem stăpânire pe moştenirea lui”. Întrucât îndreptăţirea în sensul ei deplin implică împăcare şi pace, Pavel zice aici: ,,Întrucât am fost îndreptăţiţi prin credinţă, să păstrăm [sau să ne bucurăm de o] pace pe care o avem acum.
Dacă totuşi e preferată exprimarea ,,avem pace”, sensul nu este esenţial diferit. Accentul este pe binecuvântarea păcii care vine o dată cu experienţa faptului de a fi iertat şi pus în bune raporturi cu Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos.
Adevărata religie este înfăţişată în Biblie ca o experienţă de pace (Isaia 32,17; Fapte 10,36; Rom. 8,6; 14,17; Gal. 5,22). Pavel numeşte adesea pe Dumnezeu ,,Dumnezeul păcii” (Rom. 15,33; 1 Tes. 5,23; Evrei 13,20; cf. 2 Cor. 13,11; 2 Tes. 3,16). Păcătoşii sunt descrişi ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu (Rom. 5,10; cf. Rom. 8,7; Ioan 15,18.24; 17,14; Iacov 4,4). Pentru ei nu este pace, nu este linişte şi siguranţă (Is. 57,20). Dar efectul prevederii lui Dumnezeu de îndreptăţire prin credinţă e de a aduce pace sufletului păcătosului mai înainte tulburat şi înstrăinat. Înainte de experienţa îndreptăţirii, păcătosul este într-o stare de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, aşa cum e arătat de rebeliunea sa faţă de autoritatea lui Dumnezeu şi de călcarea din partea sa a legilor lui Dumnezeu. Dar după ce e împăcat, are pace cu Dumnezeu. Mai înainte, fiind încă sub un simţ al vinovăţiei păcatului, el nu are altceva decât temere şi neodihnă în conştiinţa sa. Acum, avându-şi păcatele iertate, el are pace în inima sa, dându-şi seama că toată vinovăţia sa a fost înlăturată.
Asocierea de către Pavel a păcii cu îndreptăţirea prin credinţă face şi mai clar faptul că îndreptăţirea nu e numai o simplă aranjare a poziţiei legale a păcătosului faţă de Dumnezeu (vezi Rom. 3,20.28; 4,25). Singură, iertarea nu aduce în chiar necesar pace. Omul care a fost iertat de vreo faptă rea oarecare poate că simte recunoştinţă faţă de binefăcătorul său, dar în acelaşi timp poate să fie plin de o aşa ruşine şi stinghereală, încât caută să evite tovărăşia chiar a aceluia care la iertat. Deşi iertat, se poate ca el să nu se simtă mai bine decât un criminal eliberat. Respectul de sine a dispărut, şi nu e motivare pentru o viaţă de neprihănire.
Dacă îndreptăţirea nu însemna mai mult decât atât, ea ar fi lucrat de fapt împotriva planului lui Dumnezeu de restatornicire a noastră. Singura cale în care chipul dumnezeiesc poate fi refăcut în omul decăzut e printr-o comuniune plină de încredere şi iubire, cu Hristos prin credinţă. De aceea, Dumnezeu nu numai iartă, dar şi împacă. El ne pune într-o bună poziţie faţă de Sine. El chiar ne tratează ca şi cum n-am fi păcătuit niciodată, punându-ne în socoteală neprihănirea Fiului Său pentru a acoperi trecutul nostru păcătos (vezi cap. 4,8). El ne invită la o părtăşie cu Isus care ne va inspira curaj pentru viitor şi ne dă un exemplu după care să ne modelăm viaţa.
Această înţelegere a îndreptăţirii prin credinţă arată locul convertirii şi renaşterii în experienţa păcătosului care se pocăieşte. Nu ar fi cu putinţă pentru omul căzut să intre în noua relaţie de pace care îl îndreptăţeşte şi-i admite neprihănirea, decât datorită schimbării miraculoase săvârşite prin renaşterea spirituală (Ioan 3,3; 1 Cor. 2,14). De aceea, când Dumnezeu îndreptăţeşte pe păcătosul convertit, creează şi o inimă curată şi înnoieşte un duh neprihănit înăuntrul lui (vezi Ps. 51,10). În ce priveşte relaţia dintre convertire, renaştere şi îndreptăţire vezi COL 103; GC 470; SC 53, 53.