5:10 Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.
Vrăjmaşi. Pavel repetă şi dezvoltă argumentul din vers. 9.
Împăcaţi. Gr. katallsso. Cuvântul înseamnă în primul rând ,,a schimba”, şi deci a schimba relaţia dintre părţi ostile într-o relaţie de pace. El poate fi folosit atât cu privire la vrăjmăşie mutuală, cât şi la cea unilaterală, şi contextul trebuie să determine care e cel intenţionat. Păcatul a înstrăinat pe om de Dumnezeu şi inima lui era în război cu principiul Legii lui Dumnezeu (cap. 1,18 la 3,20; 8,7). Totuşi, Dumnezeu a dat pe Fiul Său pentru ca omul păcătos şi răzvrătit să poată fi împăcat (Ioan 3,13).
Biblia nicăieri nu vorbeşte despre faptul că Dumnezeu ar fi împăcat cu omul. E adevărat că moartea lui Hristos a făcut cu putinţă ca Dumnezeu să facă pentru om ceea ce El altfel nu ar fi putut să facă (vezi Rom. 3,25.26). Suferind pedeapsa pentru călcarea Legii, Hristos a procurat o cale prin care oamenii să poată fi repuşi în favoarea lui Dumnezeu şi să fie aduşi înapoi în căminul lor edenic (vezi PP. 69) şi dacă nu ar fi fost jertfa lui Hristos, toţi oamenii ar fi secerat rezultatele inevitabile ale păcatului şi răzvrătirii în nimicirea finală sub mânia lui Dumnezeu (Rom. 2,5; 3,5; 5,9; 1 Tes. 1,10). Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu avea nevoie să fie împăcat. Înstrăinarea era cu totul de partea omului (vezi Col. 1,21), şi Dumnezeu e Cel care, în marea Sa iubire, iniţiază împăcarea: ,,Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor. 5,19; cf. Ef. 2,16; Col. 1,20). Deşi Dumnezeu urăşte cu putere păcatul, iubirea Lui pentru păcătoşi e şi mai mare şi El nu a cruţat nimic, oricât de scump, pentru a face să aibă loc o împăcare (vezi DA 57). Hristos nu a murit pentru a câştiga iubirea lui Dumnezeu pentru om, ci pentru a câştiga înapoi pe om la Dumnezeu (vezi Rom. 5,8). De fapt, planul şi prevederea lui Dumnezeu pentru împăcarea omului fusese concepută în trecut în veşnicie, chiar înainte ca omul să fi păcătuit (Apoc. 13,8; cf. PP 63; DA 834). Astfel, în anticiparea jertfei de ispăşire, a fost cu putinţă ca credinţa lui Avraam să fie socotită ca neprihănire (Rom. 4,3) şi ca patriarhul să fie privit ca prieten al lui Dumnezeu (Iacov 2,23) cu multă vreme înainte ca Hristos să fi murit pe cruce.
Argumentaţia lui Pavel în această primă parte a lui Rom. 5 este că, întrucât avem dovezi atât de covârşitoare cu privire la iubirea nemărginită a lui Dumnezeu chiar pentru păcătoşi înstrăinaţi, ce temei sigur avem noi pe care să ne bazăm pacea, bucuria şi nădejdea mântuirii finale.
Referirea la împăcare în versetul acesta, ca paralelă la îndreptăţire în vers. 9, dă o nouă confirmare ideii că îndreptăţirea e nu numai iertare, dar şi înnoirea unei relaţii de iubire (vezi cap. 3,20; 4,25; 5,1).
Prin viaţa Lui. Literal ,,cu viaţa Lui”. Aceasta se poate înţelege că înseamnă că noi suntem mântuiţi prin unire personală cu Mântuitorul viu, care trăieşte pururi ca să facă mijlocire pentru noi (Evrei 7,25; cf. Rom. 4,25). Isus spunea: ,,Pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi” (Ioan 14,19; cf. Rom. 8,11; Gal. 2,20). Dacă moartea lui Hristos avea o astfel de putere mântuitoare săvârşind împăcarea noastră, cu cât mai mult viaţa Lui înviată va avea putere să ducă mântuirea noastră la o fericită împlinire.