4:8 Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!
Căruia. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. pag. 10) între formularea aceasta şi ,,ale cărui”. Ultima formulare face posibilă traducerea: ,,Ferice de omul de al cărui păcat Domnul nu va ţine socoteală”.
Nu-i ţine Domnul în seamă păcatul. [,,nu-i va pune în socoteală păcatul”, KJV]. Adică Domnul nu-i va pune în socoteală sau nu-i va socoti păcatul săvârşit. Aceasta este partea negativă a neprihănirii, iertarea păcatului din trecut. Latura pozitivă, aşa cum e exprimată în vers. 3.5.6.9.11.22, este împărtăşirea neprihănirii. Cele două sunt inseparabile. A o accentua numai pe prima, a gândi despre îndreptăţire ca fiind numai iertare şi trecere cu vedere, înseamnă a jefui această experienţă de puterea ei de împăcare şi dătătoare de viaţă. Înţelegerea pozitivă că Dumnezeu nu numai că m-a iertat, dar că mi-a şi împărtăşit neprihănirea lui Hristos mă umple şi de recunoştinţă, dar şi de nădejde şi aspiraţii înalte pentru viitor. Dumnezeu e preocupat nu numai de iertarea mea, dar şi de restatornicirea comuniunii mele cu El. A gândi cu privire la îndreptăţire că e doar iertare înseamnă poate a privi prea mult la trecut. Dumnezeu doreşte ca eu să ştiu că El nu numai că m-a iertat, dar e pregătit să mă trateze ca şi cum n-am păcătuit niciodată. Trecutul nu-mi va mai fi pus în faţă. De acum înainte urmează să fiu tratat ca un prieten, ba chiar ca un fiu (1 Ioan 3,1.2). În felul acesta, primesc un început nou. El a făcut totul cu putinţă pentru deplina mea reconciliere. Şi această conştientizare prin credinţă despre înţelesul acestei experienţe a îndreptăţirii îmi inspiră curaj şi hotărâre pentru viitor. Ştiu că desăvârşitul caracter al lui Hristos, care mi-a fost pus în socoteală prin îndreptăţire, îmi poate fi dat de aici înainte în sfinţire, pentru a transforma caracterul meu într-unul ca al Lui. Astfel, în timp ce îndreptăţire se ocupă în primul rând de trecut, ea reprezintă nu numai sfârşitul vieţii de înstrăinare şi de răzvrătire, dar şi începutul unei vieţi noi de iubire şi de ascultare, care este chiar mai important.
Catehismul evanghelic Heidelberg, publicat prima dată în 1563, explică îndreptăţire în acest cuvinte: ,,Cum eşti tu neprihănit înaintea lui Dumnezeu? RĂSPUNS: Numai prin credinţă adevărată în Isus Hristos; adică, deşi conştiinţa mea mă acuză că am păcătuit grozav împotriva tuturor poruncilor lui Dumnezeu şi că n-am ţinut niciodată nici una din ele şi că sunt mereu înclinat spre rău, totuşi Dumnezeu, fără nici un merit din partea mea, numai prin har, îmi acordă şi-mi pune în socoteală deplina mulţumire, îndreptăţire şi sfinţenie a lui Hristos, ca şi cum niciodată n-aş fi comis şi nici n-aş fi avut vreun păcat şi aş fi împlinit toată ascultarea pe care a împlinit-o Hristos pentru mine, cu o singură condiţie, ca eu să accept un astfel de beneficiu cu o inimă care crede”. Comparaţi cu EGW, Materialul suplimentar la Romani 4,3-5.