4:5 pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.
Celui ce nu face fapte. [,,celui care nu lucrează”, KJV]. Adică persoana care nu încearcă să cumpere îndreptăţirea prin faptele sale. Aceasta nu neagă necesitatea faptelor bune (vezi cap. 3,28). Pavel scoate din nou în evidenţă adevărul fundamental că omul e îndreptăţit nu prin fapte, ci prin credinţa care-l face părtaş la viaţa şi neprihănirea lui Dumnezeu şi, în felul acesta, dă naştere faptelor bune şi le inspiră.
Crede în Cel. [,,crede în Acela”, KJV]. Sau ,,are credinţă în El”, ,,se încrede în El” (vezi cap. 3,3). Credinţa aceasta nu este doar o credinţă în bunătatea lui Dumnezeu, ci e încredere în Dumnezeu Însuşi ca îndreptăţind pe cei care, în cazul în care îndreptăţirea ar fi pusă în aplicare fără milă, n-ar putea fi îndreptăţiţi. Ea implică nu numai încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, dar şi o deplină predare de sine a inimii şi a vieţii Aceluia în care credinciosul s-a deprins să se încreadă. Credinţa în El înseamnă mai mult decât a privi Cuvântul Lui ca adevărat. Ea arată o legătură personală (vezi cap. 4,3).
Păcătos. [,,necinstitorul”, KJV; Nitz.]. Gr. asebes, un cuvânt mai tare decât ,,lipsit de neprihănire”. El descrie pe cineva care nu se închină adevăratului Dumnezeu, ca de pildă un păgân şi, într-un sens mai general se referă la o persoană nereligioasă, neevlavioasă. Se poate ca Pavel să fi ales cuvântul acesta pentru a spori contrastul dintre om, în nevrednicia lui, şi îndurarea lui Dumnezeu, în îndreptăţirea lui.
Credinţa pe care o are îi este socotită. [,,credinţa lui e socotită”, KJV]. Aceasta e credinţa unei persoane care, recunoscându-se pe sine ca ,,păcătos” [necinstitor de Dumnezeu], nevrednic şi incapabil să se îndreptăţească singur prin propriile sale fapte, se încrede deplin în îndurarea lui Dumnezeu pentru a fi îndreptăţit. În contrast cu încrederea pe care o are omul în sine însuşi, care are îndrăzneala să pretindă îndreptăţirea ca o răsplată pentru faptele sale bune, credinţa care e pusă în socoteală ca neprihănire cuprinde în însăşi esenţa ei renunţarea la orice merit. Prin credinţă, păcătosul care se pocăieşte prezintă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, şi Domnul pune în contul lui ascultarea Fiului Său (EGW, Material suplimentar la cap. 4,3-5).
Iarăşi cuvântul ,,credinţă” implică nu numai o aranjare legală, ci începutul unei vieţi noi de iubire, ascultare şi transformare. Neprihănirea lui Hristos descoperită în viaţa lui desăvârşită şi în moartea Lui ca jertfă a făcut cu putinţă ca Dumnezeu să fie drept înaintea universului în timp ce îndreptăţeşte pe cel ce-şi pune credinţa în Isus (vezi cap. 3,26). Primirea neprihănirii lui Hristos prin credinţă face cu putinţă ca trecutul vinovat al păcătosului să fie acoperit şi fiinţa sa păcătoasă să fie transformată.