4:3 Căci ce zice Scriptura? Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.
Scriptura. Pasajul citat e din Geneza 15,6. Formularea este cea din LXX. În Geneza apare ca un comentariu la credinţa lui Avraam în făgăduinţa că descendenţii lui urmau să fie numeroşi ca stelele.
A crezut. Gr. pisteno, forma verbală a substantivului pistis, ,,credinţă” (vezi cap. 3,3). De unde citatul ar putea fi redat: ,,Avraam a avut credinţă în Dumnezeu” sau ,,Avraam şi-a pus credinţa în Dumnezeu”. Credinţa lui Avraam nu era o credinţă în ceva impersonal, ci o încredere personală în Dumnezeu (vezi cap. 3,22).
I s-a socotit. Gr. logizomai. Acelaşi cuvânt e tradus ,,socoteşte” (vers. 4) şi ,,puse în socoteală” ([KJV] (vers. 6). În greaca clasică şi în manuscrisele vechi, termenul e folosit în legătură cu ţinerea conturilor. Credinţa lui Avraam a fost înscrisă la credit pentru neprihănire. Cuvântul ebraic folosit la Geneza 15,6 (chashab) înseamnă ,,a gândi!, ,,a privi”, ,,a considera”, ,,a socoti”. El apare la 1 Samuel 1,13: ,,Eli socotea [gândea] că este beată.” Comparaţi cu folosirea lui chashab în Geneza 38,15; 2 Samuel 19,19; Psalm 32,2; Isaia 10,7; Ieremia 36,3; Osea 8,12.
Ca neprihănire. Implicaţiile legale ale socotirii credinţei lui Avraam ca neprihănirea au fost sursa unor serioase dezbateri din partea multor cercetători ai Bibliei. Dar ar fi bine să se observe aici că e posibil să se discute subiectul neprihănirii prin credinţă în termeni atât de legalişti, încât ea să ajungă să nu mai fie deloc neprihănirea prin credinţă. Iudeii au primit principiile neprihănirii prin credinţă la Muntele Sinai, dar din cauza atitudinii lor legaliste faţă de planul acesta pentru restatornicirea lor, ei au transformat-o curând în neprihănirea prin fapte.
Faptul că credinţa lui Avraam i-a fost socotită ca neprihănire nu înseamnă că aceasta posedă în sine vreun merit care poate câştiga îndreptăţirea (vezi EGW, Material suplimentar la cap. 4,3-5). Ceea ce i-a fost socotit ca neprihănire a fost credinţa în Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o reacţie promptă de a primi cu bucurie orice ar descoperi Dumnezeu şi de a face cu bucurie orice ar spune Dumnezeu. Avraam Îl iubea pe Dumnezeu şi se încrederea în El şi asculta de El, deoarece Îl cunoştea şi era prietenul Lui (Iacov 2,21-23). Credinţa lui era o legătură autentică de iubire, încredere şi supunere. Mai mult, Avraam cunoştea Evanghelia mântuirii, ştia că îndreptăţirea lui depindea de jertfa ispăşitoare a Aceluia care urma să vină (Gal 3,8; cf. Ioan 8,56). La data încheierii legământului, planul răscumpărării i-a fost ,,descoperit în moartea lui Hristos, jertfa cea mare, şi venirea Lui în slavă” (PP 137). Avraam credea făgăduinţa cu privire la Mesia şi ,,credinţa îi era sprijinită pe Răscumpărătorul care avea să vină” (PP 154). Ceea ce i-a fost pus în socoteală ca îndreptăţire a fost acceptarea recunoscătoare şi plină de încredere de către Avraam a ispăşirii şi neprihănirii lui Hristos în locul propriei sale lipse de neprihănire. Aceasta este experienţa de îndreptăţire prin credinţă de care se bucură fiecare creştin care crede.