4:21 deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.
Deplin încredinţat. Gr. pleraphoreo, ,,a satisface pe deplin”. În forma folosită aici înseamnă a fi plin de convingere, a fi pe deplin convins. Pavel foloseşte acelaşi cuvânt pentru a îndemna pe Timotei prin cuvintele ,,împlineşte-ţi bine slujba” (2Tim 4,5) şi pentru a exprima scopul lui Dumnezeu ca prin El Evanghelia ,,să fie vestită pe deplin” (vers. 17). În Luca 1,1, el descrie acele lucruri ,,adeverite cu desăvârşire” [Nitz.], ,,care sunt cât se poate de sigur crezute”.
Credinţa reală înseamnă convingere. Viaţa de credinţă este o viaţă de încredere şi asigurare. Astfel că Pavel putea spune: ,,Ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat, până în ziua aceea” (2Tim 1,12). E o eroare de a presupune că lipsa unei astfel de convingeri e o dovadă de umilinţă. Dimpotrivă, a pune la îndoială făgăduinţele lui Dumnezeu sau iubirea Lui înseamnă a-L dezonora pe El, deoarece a pune la îndoială înseamnă a pune la îndoială caracterul şi cuvântul Lui (vezi TM 518, 519). E mai greu pentru mulţi să creadă că Dumnezeu îi poate iubi şi ierta, în ciuda păcătoşeniei lor, decât îi era patriarhului înaintat în vârstă să creadă că urma să fie tatăl multor neamuri. Dar încrederea în Dumnezeu că El poate face ceea ce nouă ne pare imposibil e tot atât de necesar într-un caz ca şi în altul. Păcătosul Îl onorează pe Dumnezeu încrezându-se în harul Său, tot atât de mult cât a făcut Avraam prin încrederea în puterea Lui.
Că El ce făgăduieşte. [,,ce a făgăduit”, KJV]. Adică ceea ce a făgăduit Dumnezeu. Întrucât El era Cel care făcea făgăduinţa, Avraam a crezut-o fără să o pună la îndoială. Credinţa în Dumnezeu este în esenţa ei o legătură sigură între două persoane. Cunoaşterea de către Avraam a lui Dumnezeu şi încrederea lui în Dumnezeu erau de aşa natură încât patriarhul era gata să primească tot ce Dumnezeu spunea şi să asculte de tot ce Dumnezeu poruncea.
Poate. [,,e în stare”, KJV; ,,puternic este”, Nitz.]. Gr. dunatos, care poate să aibă un înţeles mai puternic decât doar ,,a fi în stare”. Este redat ,,puternic” în Luca 24,19; Fapte 18,24; 2 Corinteni 10,4. Ocazia acceptării de către Avraam a făgăduinţei nu era singura în care a arătat o astfel de încredere în puterea lui Dumnezeu. Credinţa lui a fost la fel de implicită şi de puternică atunci când i s-a poruncit să jertfească pe fiul său făgăduit (Evr 11,19).
Scopul discursului despre Avraam este de a arăta, cu referire la Geneza 17,15-22; 18,9-15, cum credinţa lui Avraam în făgăduinţa unui urmaş prin Sara corespunde în esenţă cu credinţa noastră ,,în Cel ce a înviat din morţi pe Isus, Domnul nostru” (Rom 4,24). Credinţa lui Avraam într-o putere divină mai presus de natură, în cineva care era în stare să dea viaţă celui care, omeneşte, era mort. Şi după cum credinţa lui Avraam în naşterea făgăduită cerea o credinţă mai mare în împlinirea prin Isaac a tuturor făgăduinţelor, tot aşa credinţa creştinului în învierea lui Hristos cuprinde în sine credinţă în tot ceea ce este exemplificat şi asigurat prin aceasta. Nu numai în experienţa descrisă aici, ci şi în întreaga lui viaţă, aşa cum e relatată în Geneza, Avraam iese în evidenţă ca un exemplu de credinţă capabilă să treacă dincolo de cele văzute în realitatea lucrurilor nepieritoare.