4:17 după cum este scris: Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri. El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care învie morţii, şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.
Este scris. Citatul este din Geneza 17,5. Pe vremea când a fost făcută făgăduinţa, numele lui Avram a fost schimbat în Avraam (vezi Geneza 17,5). Pavel interpretează făgăduinţa ca referindu-se la paternitatea lui Avraam.
Te-am rânduit. [,,te-am făcut”, KJV]. Gr. tithemi, ,,a rândui”, ,,a constitui”. Verbul folosit în ebraică la Geneza 17,5 poate fi tradus la fel. În ce priveşte folosirea similară a cuvântului grec în altă parte a Noului Testament, vezi Matei 24,51; Ioan 15,16; Fapte 13,47; 1 Timotei 2,7, unde e tradus ,,va pune”, ,,rânduit”, şi respectiv ,,pus” de două ori.
Înainte. Mai degrabă, ,,în prezenţa Lui”. Expresia aceasta poate fi legată de cuvintele care preced imediat citatul din Geneza 17,5, făcând în felul acesta ca pasajul să spună: ,,care stă ca părintele nostru al tuturor în prezenţa acelui Dumnezeu în care a crezut”. Sau expresia poate fi legată de prima parte a versetului anterior, scoţând astfel în evidenţă asigurarea sau garantarea făgăduinţei înaintea feţei lui Dumnezeu (vezi RSV).
Se poate ca Pavel să reamintească prilejul conversaţiei lui Avraam cu Dumnezeu, când, în prezenţa Domnului, Avraam a primit prin credinţă făgăduinţa divină că va fi tatăl multor neamuri (Gen 17,1-4). În ochii oamenilor, făgăduinţa era imposibil de împlinit. Dar Avraam, ca prieten al lui Dumnezeu, stătea în prezenţa atotputernicului Dumnezeu al creaţiunii, care putea să prezică viitorul şi să facă să se împlinească poruncile Sale. În timp ce Avraam era acolo, a fost rânduit să fie tatăl multor neamuri.
Experienţa lui Avraam preînchipuia pe aceea a tuturor credincioşilor. Dumnezeu făgăduieşte desăvârşita refacere a păcătosului şi, omeneşte vorbind, nu pare cu putinţă ca făgăduinţa să poată fi împlinită. Cu toate acestea, făgăduinţa e sigură, deoarece ne este dată chiar în prezenţa Aceluia care ne vede şi ne cunoaşte pe toţi, Dumnezeul Acela care are puterea creatoare capabilă să ne transforme din nou după chipul Său. Tot ceea ce se cere de la noi e să acceptăm aceasta prin credinţă, aşa cum a făcut Avraam.
Înviază morţii. Adică dă viaţă celor morţi. Puterea lui Dumnezeu de a face minuni e adesea reprezentată în Biblie ca fiind puterea care poate să aducă pe morţi la viaţă (vezi Deu 32,39; 1Sam 2,6; Isa 26,19; Ioan 5,21; 2 Cor 1,9).
Nu este destul de clar motivul pentru care Pavel face referire în versetul acesta la puterea de a învia a lui Dumnezeu. Pare să fie admis, în general, că Pavel se gândeşte în primul rând la împrejurările naşterii lui Isaac (Rom 4,19) şi apoi la învierea lui Hristos (vers. 24). Comparaţi cu Evrei 11,19.
Cheamă cele ce nu sunt. Partea de încheiere a versetului spune literal: ,,cheamă lucrurile nefiind ca fiind”. Aceasta poate fi înţeleasă ca însemnând că Dumnezeu cheamă la fiinţă lucrurile care nu există sau că Dumnezeu vorbeşte despre cele inexistente ca şi cum ar exista. S-ar mai putea să fie şi o referire îndepărtată la chemarea neamurilor care, deşi nu sunt încă poporul lui Dumnezeu, sunt cuprinse în făgăduinţă, ca şi cum ar fi. ,,Voi numi ‚popor al Meu’ pe cel ce nu este poporul Meu şi ‚prea iubită’ pe cea care nu este ‚prea iubită’” (Rom 9,25; cf. Osea 1,9.10).
Toate aceste interpretări pot lăsa, de fapt, să se înţeleagă acelaşi lucru. Dumnezeu făgăduieşte lui Avraam că va fi tatăl multor neamuri, care, de fapt, încă nu existau, la data când Avraam însuşi încă nu avea un moştenitor şi când trecuse de vârsta când putea să se aştepte că va avea unul (Rom 4,19). Dar Avraam are credinţă suficient ca să creadă că Dumnezeu poate să dea viaţă trupului său mort şi să cheme la existenţă cele făgăduite, despre care Dumnezeu vorbeşte în precunoaşterea Sa ca şi cum acestea ar exista deja. Credinţa creştinului nu trebuie să fie mai mică, şi în versetele următoare Pavel scoate în evidenţă credinţa lui Avraam ca exemplu.