3:7 Şi dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat ca păcătos?
Adevărul lui Dumnezeu. Adică credincioşia lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele Sale.
Minciunea mea. Adică falsitatea mea, necredincioşia mea, faţă de cerinţele lui Dumnezeu şi ale conştiinţei, tăgăduirea mea virtuală a adevărului făgăduinţelor lui Dumnezeu, mai ales prin lepădare de către mine a ofertei Lui de mântuire prin Hristos. Pavel reia contrastul dein vers. 4, dar de data aceasta, poate de dragul argumentaţiei, el vorbeşte ca şi cum el însuşi ar ridica obiecţiunea (cf. 1Cor 4,6).
Străluceşte şi mai mult. [,,abundă şi mai mult”, KJV; ,,a prisosit”, Nitz.]. Veridicitatea lui Dumnezeu nu putea fi sporită, dar ar putea prisosi mai mult spre slava Lui, fiind mai mult manifestată.
Judecat. Sau ,,condamnat” (vezi cap. 2,1). Dacă necredinţa sau falsitatea mea serveşte ca să dea la iveală adevărul lui Dumnezeu, de ce mai sunt eu condamnat ca păcătos? Cum poate un act care tinde să promoveze slava lui Dumnezeu să fie considerat rău? Şi dacă obiecţiunea aceasta e valabilă, de ce să nu continuăm să păcătuim, ca să rezulte şi mai mult bine? Pavel nu se opreşte pentru a explica falsitatea evidentă a unui atare raţionament, atât de distrugător pentru moralitate. E de la sine înţeles că păcătosul nu merită nici o cinste pentru binele care, contrar intenţiei sale, este produs de păcatul său.